#meetoo cu bărbați

Ăsta e un post din mai, pe vremea când nu era #meetoo și nici Catalonia independentă. Mă pregăteam să plec în Palestina și un jurnalist pe care îl respect și îl consider prieten nu putea să vină cu noi pentru că șeful lui îl hărțuia profesional, cam ceea ce se întâmplă cu ziariștii buni care nu sunt femei și nici nu se ard la dos pentru onoruri ca jegoșii de la Antene și RomâniaTV.
Am scris pentru Vice un articol despre #meetoo căci da, am avut și eu partea mea de libidinoși în așa zisa carieră. Ca să nu fiu dată în judecată de animalul care m-a chinuit o vreme, Vice încă verifică materialul cu avocații.
Și stând eu așa, gândindu-mă la viață, drepturi, egalitate, mi-a trecut prin cap că ar trebui să facem un #meetoo la care să participe și bărbații, toți cei care au refuzat să pupe în cur manageri și șefuleți, care au fost hărțuiți pentru că nu au “achiesat” să fie călcați în picioare de neamurile vreunui ministru, general sau consilier.
Și atunci, cred, când nu va mai fi doar despre femei ci despre abuz, în general, poate vom fi mai uniți și poate bipezi ca cel descris mai jos vor fi scoși de pe linia de producție a uzinei sociale.

M-am apucat de cartea 3.
Sau 4.
Începe așa: Aceasta este povestea unui crime care a început acum 47 de ani și s-a terminat acum 2 luni.
Mă doare gâtul și simt că răcesc. Asta nu scrie în cartea 3 sau 4. Asta se întâmplă acum. Taman acum când m-am apucat să scriu povestea unei crime care a durat 47 de ani, taman acum când sunt pe picior de plecare. Taman acum când trebuie să am mintea limpede, să știu cum îmi aranjez hainele pentru Hebron și pe cele pentru Beirut, cele de Londra și cele de București, amigdalele sunt roșii ca niște genunchi de prostituată, frecați de mochetă și mintea îmi fuge la oscilococcinum și paracetamol și apoi la episodul 4 din Fargo, cât de bine pot să scrie oamenii ăștia.
Pravda. Istina. Nepravda.
Primul e adevărul omenesc, percepția noastră despre lume.
Al doilea este adevărul dumnezeiesc, un soi de adevăr obiectiv, incontestabil, despre aceeași lume.
Nepravda este neadevăr. Dar, de cele mai multe ori, este adevărul pe care ți-l impune omul care conduce lumea.
De cele mai multe ori, omul care conduce lumea este camuflat într-un plovăr de culoare incertă. Nu ții minte cu ce este îmbrăcat omul care conduce lumea pentru că el vrea ca tu să nu îl vezi. Se ascunde ca vrăjitorul din Oz după o draperie de gesturi comune, de trăsături șterse, e nivelat ca un lot pe care se construiește o parcare.
Dedesubt, în pământul lipsit de relief, sunt mii de cadavre.
Pe unul dintre oamenii care conduc lumea îl cheamă Mașinică. Are capul mare, ochi blânzi și e un funcționar dibaci. Multă lume râde de el, d-aia i-au și spus Mașinică, dar el conduce lumea. Acum i-a interzis unui prieten să vină în deplasarea asta unde plec mâine, eu și gâtul meu roșu.
Prietenul meu este un ziarist extraordinar. Premiat, reputat, respectat. Lui Mașinică asta nu-i miroase bine. Așa că din capul lui mare, din gura cu rostire domoală a ieșit un: nu te duci. Ca să nu își distrugă proiectele pe care le are, prietenul meu reputat-respectat-premiat, capul în jos l-a lăsat și a acceptat.
Nepravda.
Instituția nu se poate lipsi de tine în această perioadă. Trebuie să rămâi, nu poți să îți plătești tu biletul, nu poți nici măcar să îți iei concediu.
Mașinică.
A doua frază pe care am scris-o la cartea numărul 3 sau 4 zice așa: În toată perioada comiterii infracțiunii, victima și criminalul au fost căsătoriți și au avut un copil. Pe mine.
Mă gândesc la părinții lui Mașinică.
Ce i-au dat să mănânce, ce cărți i-au citit când era mic, la ce școală l-au dat ca să ajungă un om șters, în plovăr de culoare incertă, care conduce lumea și interzice ziariștilor extraordinari să plece în deplasări pentru că asta ar însemna ca ziaristul ăla să creadă că el e șeful și astfel pravda ziaristului să devină istina sau poate chiar, doamne ferește, nepravda pe care o vor crede alți oameni și atunci, el, Mașinică, să pice în derizoriu?
E o frază lungă, știu, o scurtez: mă întreb de ce rămânem alături de oameni răi chiar și 47 de ani, lăsându-i să ne ucidă încet, dar sigur?
A treia și a patra frază pe care le-am scris la carte sunt: Legistul m-a consultat și pe mine și m-a declarat în moarte clinică de 36 de ani. Mă întreb de ce sunt atât de obosită.

1 comment
  1. cristi said:

    Chapeu, Ralu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: