Degeaba am murit la Revoluție

E vuiet în aeroport, se urlă, capetele se întorc, ochi speriați, ce s-a întâmplat?
Ca într-un anti-tunet, mai întâi auzi sunetul și apoi vezi fulgerul rupând cerul. De după colț apare o brigadă de salopete albe întinse de sâni imenși, ca niște pânze de corăbii spaniole pornite să descopere continente. Se strecoară printre insulele de pasageri care așteaptă să plece la Valencia sau la Bologna, continuând să urle, surde, una la alta sau să vorbească la telefon cu cineva care este undeva în mijlocul unui șantier unde din 8 părți se taie cu flexul.
-Daaaaa, daaaa măăăă, ce zici? Nu auzi? Păi fatăăă, e ăștia veniți de la Timișoara aici. Nu am timp de nimic, muncim de dimineață până seară, nu mai pot. Și salariu e un căcat.

Se opresc în fața unui grup de muncitori în salopete indigo. Au șepci pătate, sunt nebărbieriți, mâinile sunt murdare. Ele sunt îngeri. Ei sunt demoni.
Și demonii câștigă tot un căcat, ca îngerii. Și ei sunt rupți de oboseală. Unul din demoni se desprinde din grup. Peste un minut jumate se aude un răcnet de metal tăiat de flex.
În iad se muncește.
În raiul toaletelor, unde domnesc femeile cu sânii imenși care arată ca și cum ar încerca să ascundă sub salopete harbuzi gigantici furați de pe un câmp, se trudește din gură.
Una din ele, cea mai măruntă, semnează o listă de curățenie care e prinsă într-o ramă pe ușă. O cheamă Gabriela, e ziua ei, așa că azi nu o să muncească, azi doar o să semneze că a muncit. Din 3 cabine de toaletă au mai rămas două. Hârtiile dau afară din coș, colacul de plastic lipsește la una și celălalt este plin de urină.

Dar cel mai spectaculos arată mastectomia din toaleta 3. Tronul a dispărut și, în locul lui, așezată la gura conductei căscată știrb este o găletușă verde. Oare când s-a produs operația? De ce? De ce demonii cu flexul nu au înlocuit toaleta defectă?
Gabriela a plecat, nu mai am pe cine să întreb.
Oricum salariul este un căcat.
Să zică mersi ăștia de la aeroport că mai vine la serviciu. O face doar pentru că îi place să se uite la oameni, cum cască ochii, speriați, când trece divizia lor de infanteriști finlandezi. Îi place să se semneze “Gabriela” pe hârtii pe care nu le înțelege nimeni.

-Fată, ai auzit că ăștia ne iau pensiile?

-Cum fată?
-Da, ziseră la televizor că nu mai e bani. Că uite și euroiul s-a făcut 4,70. Și eu am rată în euro, că așa mi-am luat credit și după ce că am un căcat de salariu, mi se duce mai mult de jumate pe rată și acum și cu pensia asta, am muncit toată viața degeaba.

Am muncit degeaba.
Am murit la Revoluție degeaba.

Țara lui Degeaba.
Ăștia iau bani pe degeaba, nu mișcă unul un deget și uite cum iau bani pe degeaba.
Degeaba are două sensuri. E și de bine și de rău.
Dar mai degrabă e degeaba.
Nu se schimbă nimic. Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc.

Și atunci cine să iasă în stradă, cine să protesteze? O să ne ia lingura din mână? Bine, fie, oricum nu am nevoie de ea că nu am supă. O să ne ia micul dintre degete? Fie, o să ne lingem pe ele și o să așteptăm ca bunul Dumnezeu să facă ceva. Doar nu stă degeaba?

1 comment
  1. Valentin said:

    … citesc postul tau si sunt tentat sa te intreb: tu crezi ca Brasov ’87 a fost si altceva decat o criza de parcurs, perfect “normala” in conditiile date (stare generala de nemultumire – difuza, impersonala, analfabeta) care pur si simplu a fost gestionata inept de autoritatile vremii? thirty years later: we kind of avoid making the same mistakes; we learn; we are smart; now we deserve the bananas. nu-i asa? Iti doresc o zi minunata…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: