Sunt 4. Ei, amândoi, au bască, una din ele are capul descoperit, cealaltă o pălărie cu borul mare și moale, umbrindu-i fața. Stau în mijlocul bazinului cu apă fierbinte, scufundați până la subtiori și, concentrați, discută soarta țării. Vorbele ajung la mine doar când tac pistoalele de găurit și aparatele de sudură care huruie și pârâie și sâsâie în timp ce mușcă metalul și betonul terasei de pe margine. Un negru cu o perie mătură praful ridicat de mașina de găurit, îl trimite să tragă cu urechea la discuția celor 4.
Mă uit la ei, 300 de ani de viață pusă la un loc, cu gută, reumatism, artrită și diabet, 300 de ani de experiență strânsă în supraelasticul costumelor de baie care acum au de înfruntat o nouă provocare: confiscarea pământurilor fermierilor sud africani de către puterea de la Joburg.
-Nu se poate așa ceva. Nu poți pur și simplu să iei pământurile și să le dai negrilor. Pământurile ăstea au fost cucerite de noi în bătăliile cu negrii acum sute de ani, sunt ale noastre. Ne-am îngropat străbunicii și bunicii și părinții în pământurile ăstea, cum să le dăm la negrii? O să fim al doilea Zimbabwe.

În anii 2000, fermierilor din Zimbabwe, 99,99% albi, Mugabe le-a luat pământurile. Unora, nu puțini, familiile le-au fost măcelărite. Au fugit din țară, acum sunt în Mozambic sau Namibia, Botswana sau Africa de Sud. Noii stăpâni ai fermelor de mii de hectare s-au frecat pe frunte, s-au frecat pe ceafă, s-au scobit în ureche apoi în nas și, negăsind o idee mai bună, s-au apucat să jupoaie tot. Au tăiat pomii fructiferi, au ars lemnul, au lăsat grădinile în paragină, au mâncat vitele și oile și caprele și apoi i-au zis guvernului că nah, mor de foame și guvernul le-a mai dat niște ferme.
Carin a avut pământ lângă East London, l-a vândut acum 10 ani și s-a mutat în St. Francis. De frică.
-E epidemie. Atacă fermierii, îi torturează, violează femeile și apoi îi ucid cu o cruzime îngrozitoare. Se infiltrează cu câteva săptămâni înainte de atac, se angajează la fermă, urmăresc rutina zilei, observă cine sunt restul muncitorilor, fac alianțe și într-o noapte atacă. Iar poliția, pentru că poliția acum e controlată de ei, nu face nimic. Fermierii și-au făcut grupuri de vigilantes, se anunță unul pe altul, au grijă pe cine angajează, dar nu poți să ceri cv la un lucrător agricol. Sau recomandare. Poți doar să întrebi oamenii din comunitate, dar și ei sunt răzbunători. It`s pay back time.

Să ne întoarcem la poliția e acum controlată de ei. Cine sunt ei?
Carin se uită la mine ca la o idioată.

-De negrii. Negrii taie și spânzură. Au zis ei în 1994 că trebuie să ne împăcăm, reconciliem, așa a zis Mandela, să lăsăm trecutul, căci nu putem să îl schimbăm și toată lumea a fost vrăjită de discursul ăsta. Dar eu nu. Eu nu, sunt îndeajuns de bătrână cât să nu fi uitat că Mandela însuși a fost un terorist, a făcut parte din gruparea lor de guerilă, ar fi ucis o grămadă de oameni dacă nu ar fi fost prins la timp.
Abel e negru și crede despre Mandela că este un sfânt. Abel e zulu, l-a votat pe Zuma pentru că este zulu, dar crede că Zuma a îngropat țara. Abel conduce și o mână o ține pe volan iar cealaltă o duce la inimă când spune că Ramaphosa nu o să confiște pământurile fermierilor și nu o să le retrocedeze negrilor, nu, pentru că negrii sunt proști, o să ardă  pomii, o să taie vitele și apoi o să rămână la fel de săraci și de proști, dar fermierii vor fi plecat din țară, poate chiar în Zimbabwe și economia Africii de Sud se va duce dracului și nimeni nu va avea de câștigat decât poate Zimbabwe care acum încearcă să atragă fermierii înapoi.

Abel crede în educație. Negrii trebuie învățați să muncească pământul, să cultive viță de vie, măslini, grâu sau portocale. Ai fost în Transkei, unde sunt ei, negrii între ei?

Am fost.

Căsuțe acoperite cu tablă, gunoi tăvălit de vânt, purtat peste obrazul neras al câmpului, printre buruieni între care pasc capre. Când treci de Mthatha e mai bine, căsuțele strâng niște umbră de eucalipt, o grădiniță de legume înconjoară cavoul familiei, strămoșii odihnindu-se între ceapă și varză. Apar măgăruși și vaci, trecând agale șoseaua.

Richard crede că toată povestea asta cu retrocedări fără compensații este blabla revoluționar al lui Ramaphosa, viitorul președinte al Africii de Sud. De fapt, ANC, PSD-ul local, tarat de scandaluri de corupție, trebuie să își adune electoratul care a sărit pârleazul la EFF, bucurându-se la acadelele aruncate de Julius Malema.
Zgomotos, agresiv, Malema este cel care a cerut expropierea fără compensații de ani de zile. A fost catalogat extremist dar iată cum Zuma, obosit să stea în picioare în autobuzul popularității, a decis să preia mantra expropierii fără compensație și să o plimbe pe culoar, poate, poate, va primi un loc să se așeze.
Bătrâneii își scot guta afară din bazinul cu apă fierbinte.
Ramaphosa nu o să lase asta să se întâmple asta. Comparându-l cu Zuma și cu Malema, viitorul președinte este aproape alb.
Cum comparându-l pe Iliescu cu Vadim, Iliescu era aproape democrat. Căci acesta este rolul partidelor extremiste ai căror fondatori, în marea majoritate a cazurilor, sunt desprinși din partide de centru. Să susțină teze și concepte radicale, să testeze limitele condimentării discursului public, să toarne prea multă sare, prea mult piper, prea mult oțet și prea mult ardei, să te obișnuiască să înghiți idei periculoase pentru creier și stomac și apoi, când organismul tău e educat să nu mai respingă otravă, să moară, nu înainte ca partidul mamă, cel din care s-au rupt, să preia retorica extremistă, acum atât de normală pentru mațul electoratului.
Din 2000, noi nu mai avem partide extremiste. PRM a crăpat odată cu victoria lui Iliescu, Noua Dreaptă sau partidul lui Ghiță sunt doar niște biluțe făcute de degetele boante ale consultanților israelieni ai PSD-ului.
Noi nu avem partide extremiste pentru că discursul autoritar, agresiv și radical iese din gurile deputaților cu mitraliere și ale ministreselor cu doctorate cumpărate la kil, fanatismul vine de la primărițe țoape și de la rectori gângavi, toți oameni ai marelui PSD care poate orice pentru că Poate.
Să le ridicăm cetățenia Monicăi Macovei și tuturor celor care discreditează imaginea României în lume, o vorbesc de rău la Bruxelles pe România, trebuie să îi amendăm sau chiar să îi băgăm la închisoare, așa mi-a spus acum 4 luni, o telespectatoare Antena 3 care credea că cel mai mare pericol pentru țară este Soroș.

Soroș e ungur și e evreu și vrea să distrugă țara ca să pună mâna pe ea pe 3 lei, dar noi nu vrem să primim 3 lei pe ea, noi vrem 8 lei pentru că trebuie să facem și noi profit. Nu se poate să fi muncit atât ca să furăm și să nu facem și noi profit.
Învățat cu ciorba stricată a discursului PSD, poporul a uitat cum e să te hrănești normal. Nu mai știe ce gust au perișoarele și nu se întreabă de ce legumele sunt putrede.
Când partidul majoritar este și cel mai mare partid extremist din țară, s-a terminat.
Mi-ar fi milă de Africa de Sud dar nu mai am resurse de milă decât pentru mine.
Lor li se pregătește un 1947, colectivizări și naționalizări.
Noi suntem în 1952. Mi-e groază că pe Tâmpa scrie Stalin.

Norii s-au oprit în ceafa muntelui. Unii din ei au alunecat pe frunte, ca o meșă strâmbă, dezvelind nedemn chelia purtătorului.
Șoseaua coboară acum, a ajuns în valea care desparte ca o uliță munții, sunt cocoșați, ghemuiți, s-au strâns ca babele la poartă, așezați de-o parte și de alta a drumului în lumina asfințitului. Mașinile aleargă printre podgorii și cum mă uit la munții îngrijorați care țin în spate nori năbădăioși, mă gândesc că e un Moise prin preajmă, despicând chiar acum oceanul pentru noi, lăsându-ne să fugim pe fundul mării. Sunt pești și rechini în păduri și în spatele muntelui balene, sunt sigură că dacă aș opri acum, aici, aș da peste calcani tupilați între vii și stele de mare în poienițe.

Aerul e apă, îmi spun și atunci începe să plouă, dar nu o ploaie corectă, nemțească, densă și udă. O ploaie ca un abur, ca o respirație de balenă ieșită la suprafață.

Pe fundul oceanului este țara hughenoților. Totul e Petit, Maison, Grande, Provence, Chateaux. La naștere, nu contează de e alb, colorat sau negru, toți cei care sunt destinați să ajungă în Franschhoek primesc un băț mic pe care doctorul, după tăierea cordonului ombilical, li-l instalează în fund.
Merg cu bucile mai strânse, călcând pe vârfuri.
Ei sunt aleșii, cei care vor lucra la vinuri, poate pe strada Bordeaux, poate la restaurantul Folliage. Îți vor spune despre cupaj că în el detectezi castane și smochine și a fost premiat în 2016 la Campionatul Mondial de shirazuri din Hong Kong. Îți vor spune că vinul este corpolent sau poate diafan, că are parfum de caise sau mentă, că e ținut 30 de ani la învechit în butoaie de stejar aduse din Marea Britanie, vor turui toate astea către tine în timp ce tu rotești expert paharul, apoi adulmeci conținutul, apoi iei o gură și aprobi. Clar, simți smochine proaspete chiar dacă nu știi ce gust au smochinele proaspete. Înțelegi totul mai bine, universului i se vede furoul, totul e simplu și evident.
Ce nu înțelegi este cum a reușit negru ăsta care te servește să-și depășească potrivnica soartă și a ajuns să vorbească în franceză, cupaj, penaj, apanaj, sauvage.
Educație, îți spui, sorbind din sauvignon blancul cu nuanțe de soc și portocale.

Dacă mai aud o singură dată cuvântul educație, plesnesc.

Până la Helen, am vorbit cu sute de oameni în Africa de Sud și ei mi-au spus că singura soluție ca țara să-și vindece cangrena socială, este prișnița cu educație pusă peste.
Școli, profesori bine pregătiți, acces la universități.

Școlile publice sunt niște orori. Părinții plătesc doar 1000 de ranzi pe an (cam 620 de euro) dar copilul învață în clase supra-aglomerate (45-50 de copii), nu au manuale și facilități.
Școlile semi-publice, fostul modul C, care era deschis în vremea apartheidului numai pentru albi, sunt soluția pentru middle class-ul colorat și negru. Aici costă 9000 de ranzi pe an (5580 euro pe an), dar copilul are tot ce vrea el, bazin de înot, teren de cricket, rugby, fotbal sau tenis.
Un profesor la stat primește în medie 1500 de dolari pe lună. La privat, mult mai mult. 1500 de dolari e o insultă, așa zice Veronica, învățătoare în Durban, dar nu are ce să facă, ce să te aștepți de la statul în care președintele este un fost păstor de capre venit din fundul Bantustanului?

1500 de dolari? Înghit în sec. Mâncarea aici este infinit mai ieftină decât în România, chiriile sunt mai ieftine decât în România. Poate organizez un import de profesori români care crapă de foame în faimosul sistem de învățământ românesc.

La universități e bătaie la înscrieri. Da. La începutul lui ianuarie, au adus poliția pentru că a ieșit busculadă la una din universități. Cu ultimele puteri, înainte să fie trimis la colț pe coji de nucă, președintele ciurdar de capre a impus o cotă universităților, cerând să accepte mai mulți studenți.
Educația este soluția, zice chiar și viitorul președinte al Africii de Sud și mesajul ăsta e luat și repetat de mii și mii de ori, încât se tocește, dispare în propria lui rostire, ca o mantră silabisită, topită în ritmul rugăciunii.
Ce înseamnă educație?
Să mergi la școală? Să treci clasa? Să ieși din școală cu o diplomă? Să ai un set de cunoștințe și să știi să le îmbini? Să fii competent pe un anumit domeniu de studiu? Să știi să scrii? Să știi să aduni 2 cu 8 sau să împarți 9 la 3? Să știi cine a fost Shaka Zulu sau Turing? Să știi că pământul e rotund, că Dumnezeu și cu Darwin nu se înțeleg și că omenirea distruge planeta?
Ce înseamnă educație?
Îmi amintesc de reverențele făcute de maică-mea în fața studenților, dragă, Costel e student la AR, Codrin e student la Poli. Și ce mamă, sunt niște brute care se îmbată și se bat, între ei sau pocnesc câte o fată, așa, că sunt beți.
Dar dragă, sunt studenți.
Am zis mai sus de Helen. 72 de ani, refugiată din Zimbabwe. Albă.
Educația pe care a primit-o nu a ajutat-o defel în viață. Universitate, studii de limbi străine, a fugit din Zimbabwe sub Mugabe, a stat în Mozambicul ros de corupție după războiul civil și acum, de 4 ani, e în Africa de Sud. Nu are pensie, trebuie să muncească la o microgalerie de artă. La 72 de ani. Cu educație aleasă.
Lipsa educației este scuza perfectă pentru un sistem inept și corupt. De ce nu merg lucrurile, lipsa educației. De ce își bat bărbații nevestele, lipsa educației. De ce SIDA e atât de răspândită, lipsa educației. De ce se fură, lipsa educației.

Știindu-te cu musca pe căciulă, vai, am terminat doar liceul sau vaaaai, am renunțat la facultate și nici vorbă de master sau doctorat, tu, cetățeanul civilizațiilor unde se deplânge lipsa educației, taci rușinat, lăsându-i pe ăia mai educați, cu doctorate și masterate, să-și spună părerea.
Profesorul Lucan, profesorul Pop, profesorul Voiculescu, profesorul Oprea.
Derizoriul.
Educația ne va salva pe dracu.
Educația ne va pierde. Pentru că educația, cea dată de ai mei, îmi cere să respect oamenii în vârstă pentru înțelepciunea lor, îmi cere să ascult oamenii cu mai multă școală, pentru cunoașterea lor, îmi cere să tac atunci când nu cunosc subiectul, să las experții să vorbească, să nu mă cațăr pe realizările altora, să muncesc pentru banii mei, să …

Tânărul negru care îmi prezintă vinul seamănă cu Chris Tucker. Îi spun asta și , încântat, revine după 5 minute și spune că nu trebuie să plătesc degustarea, e din partea lui.
Educația e soluția?
Nu. Omenia e.
Lipsa ei nu poate fi camuflată cu diplome de absolvire.
Pe fundul oceanului se bea vin și Chris Tucker îmi face cinste cu un shiraz în care se ciocnesc arome de ciocolată și fructe de pădure.
A învățat la școală să spună asta dar pe mine mă interesează ce e dedesubt, sub hăinița de plastic a educației, și îl întreb de criza de apă și de cozile la pompe și el îmi povestește de fricile lui și de fricile maică-sii și de fricile prietenilor.

Apoi își amintește că trebuie să fie vesel și francez aici în Franschhoek și fuge să toarne un alt vin unor nemți amorțiți între pahare.
Sante!