O țară îi drăcuie și Biserica îi apără

Aș vrea să scriu despre omul care cântă la harpă o melodie a lui Jo Dassin. Își reazemă tâmplă de rama de lemn, are păr alb și față de cupru și degetele țâșnesc în curse scurte, ca fotbaliștii ieșiți la antrenament, sar peste 2 corzi, se opintesc în una, se întorc, reiau. Aș vrea să scriu despre însoțitoarea de tren care anunță călătorii că cei care au nevoie de un taxi din gară pot să o tragă de mânecă atunci când trece prin vagon și ea le va chema taxiul la peron.

Vreau să scriu despre călătorii, despre mersul lumii care e altfel decât mersul planetei România dar planeta România are gravitație mare, de fapt nu mai e o planetă ci o gaură neagră care îmi înghite toate gândurile, oriunde aș fi.

Oare ce mai face Dragnea, dar Olguța, dar Nicolicea sau Dăncilă, Udrea, Băsescu sau Ponta? Iohannis știu că nu face nimic. Este și ăsta un mod de a face ceva, pentru animalele în hibernare.

Nu e normal să trăiești în felul ăsta, Vă Vedem!, rezistăm, ne vedem în stradă, Huuuuuoooooo!!!, PSD Ciuma Roșie, ieșiți din casă dacă vă pasă.

Nu e normal să nu mai ai gânduri necontaminate de PSD, peste care nu s-a tăvălit, ca un câine ud, Dragnea.

Nu e normal să strângi atâta ură încât să gândești lucrurile ălea pe care țăranii din Teleorman le spun nonșalant: lua-l-ar dracul cu tot neamul lui. E important să-l ia cu tot neamul lui, e ca o operație de îndepărtare a unei tumori, trebuie să te asiguri că dracul a luat și țesutul din vecinătate, posibil infectat de cancer.
Lua-l-ar dracul și lua-i-ar dracul, așa zicem toți și nu e normal ca un popor întreg să-i drăcuie și Biserica să-i apere.
Biserica, instituția cea mai credibilă a statului, cu popi în merțuri și episcopi implicați în trafic de arme, lemn și influență.
Biserica nu poate să zică ceva decât împotriva pericolului absolut al homosexualității care ne pândește, se știe, din paginile manualelor școlare. Biserica ignoră perversiunile la care suntem supuși de parlament și guvern. E sodomie consimțită prin vot, dacă alegi un violator în parlament, nu-i normal să te penetreze în anus?
Poate atunci Armata să facă ceva. Poate Poliția să facă ceva, altceva decât să strige Hooooțiiii!! în față la Guvern. Dar de ăștia s-a ocupat Puterea și le-a dat salarii colosale și pensii speciale și pe fiica împăratului Roșu de soție și atunci nimeni nu mai suflă o vorbă în împărăție.

100 de ani de la nașterea României Mari. Miliarde cheltuite pe petreceri câmpenești, tricoloruri, hore. Brandurile refac în studiouri atmosfera lui 1918, drapele flutură și bărbați în mițe și cușme semețe se-mping în reclame să se bucure de mici si de România dodoloață.
Ce baftă pe noi că marile puteri ne-au dat ceva atunci. Cine ar fi crezut că o țară aproape rasă de pe fața pământului în 1916 o să iasă, 2 ani mai târziu, cu cel mai mare teritoriu din Europa de Est. O să vezi că așa o să fie și acum. Vorbim în 2 ani despre Dragnea și PSD. Totul e să rămânem în stradă, totul este să credem că putem schimba ceva, totul este să sperăm că Marile Puteri o să continue să ne ajute așa cum au făcut-o acum 100 de ani.
Totul este să nu ne așteptăm la instituțiile noastre să facă ceva. De ce ar face-o? Ele sunt doar butaforie, cum sunt mașinile de poliție decupate în carton pe marginea drumurilor din Bulgaria, puse să sperie vitezomanii.

Totul este să nu-mi văd de viața mea.
Să nu-mi pese de detaliile colorate ale destinațiilor mele. Să ignor, de pildă, plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor din Quebec pe care scrie Je me souviens.
Și totuși, ce-și amintesc quebecoșii?
Tot răul pe care ni l-au făcut englezii.
Și la ce vă folosește?
La conștiința națională.
Omul cu harpa cântă acum Don`t cry for me Argentina. Aș vrea să știu cum și-a ales repertoriul și de ce e trist. Dar nu mă duc să-l întreb. Sunt preocupată de știrile din România. Un băiat a fost ucis de statul român care l-a împiedicat să-și facă un transplant de plămâni. Don`t cry for me România.
Nu plânge pentru mine România.
România nu plânge pentru nimeni. Lacrimile strică machiajul.