Fuga Nadiei Comăneci din țară a fost probabil cea mai mare lovitură de imagine pe care a luat-o regimul comunist de la București. Televiziunile s-au bulucit să o filmeze când, după 4 zile după ce a trecut granița cu Ungaria, a aterizat la New York.
La olimpiada din Mexic din 1968, atleții Tommie Smith și John Carlos au salutat imnul american ridicând pumnul strâns, în mănușă neagră, încercînd să atragă atenția asupra faptului că ei, doi sportivi afro-americani, au câștigat medalii pentru o țară unde populația de culoare e atacată cu furci și topoare de niște cetățeni caucazieni, îmbrăcați în cearșafuri albe.
În 1969, între Honduras și El Salvador, în timpul meciurilor de calificare pentru Cupa Mondială din 1970, a izbucnit ceea ce istoricii numesc Războiul Fotbalului.
În 1984, statele blocului comunist, cu excepția României, nu au participat la olimpiada de vară din Los Angeles, după ce SUA boicotase jocurile de la Moscova din 1980.
Franța a câștigat ieri meciul cu Croația.
Am aflat că acesta este un lucru bun pentru că Franța este iluministă, progresistă, cultă și democrată iar Croația este plină de naziști. Naziștii trebuie să piară.
Dar uite că naziștii de croați au zis Slavă Ucrainei!!!
Păi normal, că dacă stai să te gândești și ucrainienii erau naziști, că vroiau să scape de ruși și se dăduseră cu Hitler.
În timpul meciului, pe gazon au intrat fetele de la Pussy Riot întrerupînd jocul pentru câteva minute. Camerele au rămas pe arbitru și pe un grup de jucători până fetele au fost scoase de pe teren.
Noi nu facem politică. Ce are sportul cu politica?
Cam 7621 de lucruri în comun.
Sportul este politică. Sportivii sunt ambasadorii unei țări trimiși să o reprezinte la competiții privite de miliarde de spectatori. Nadia cu zecele ei luat la Montreal a făcut României Socialiste un serviciu de 19 ori mai mare decât decizia lui Ceașcă de a nu trimite trupe în Praga.
Ilie Năstase, Hagi, Gabi Szabo, Patzaichin, Nicu Vlad, Gică Popescu, Halep, puterea politică încearcă și de multe ori reușește să îi folosească în scopuri electorale.
Găzduirea competițiilor sportive de anvergură este un alt joc politic extrem de dur. Este o chestiune de influență și bani.
Rusia a prins în ultimii ani o olimpiadă de iarnă și un campionat mondial. Asta în timp ce a anexat Crimeea, a băgat la pușcărie oponenții politici ai lui Putin, a otrăvit niște spioni, și-a pus președintele în SUA, a făcut Brexit, a intervenit în alegerile din Franța, Austria, Serbia, e vârâtă într-un război murdar în Siria si în altul în Ucraina. Și ăstea sunt doar lucrurile despre care se discută la micul dejun.
Cu toate acestea, iluminiștii, europenii, esteții, intelectualii care au salutat victoria Franței în meciul de ieri, nu au văzut în organizarea campionatului mondial din Rusia o înfrângere a spiritului lui Rousseau și Descartes.
Nu.
Pentru că e doar sport. Sportul e o pauză pe care o luăm de la politică și uite, Pussy Riots ăstea intră pe teren ca să protesteze împotriva abuzurilor lui Putin. Cui îi pasă de Putin când avem o bătălie între nazismul croat și precizia carteziană a Franței?
De ce ținem cu echipele cu care ținem?
Eu țin cu Argentina pentru că îmi plac Borges, Mendoza și carnea de vacă. Codin ține cu Germania pentru că este fan cârnat cu sos curry și Schopenhauer. Cu Anglia ține Dana pentru că adoră Monty Python.
Arareori și foarte puțini din noi sunt capabili să găsească în dezordinea debaralelor cu emoții borcanul cu luciditate și solnița cu raționalizare ca să poată să spună calm: echipa Belgiei a jucat mai bine decât cea a Braziliei, echipa Japoniei merita să se califice și nu cea a Angliei.
În 99% din cazuri, ținem cu unii și cu alții fix datorită politicii, a straturilor de vopsea așezate an după an pe pereții intelectului.
Noi nu ținem cu Rusia pentru că noi am primit de la Rusia boala venericã a comunismului. Cu toate astea, noi ținem cu Belgia pentru că …În definitiv Leopold și masacrele din Congo fac să pălească crimele lui Stalin și Hitler la un loc. Deci ce motiv avem noi să vrem ca Belgia să bată Franța?
E o țară mică, ca și Croația, o buturugă mică de care se rupe osia carului mare.
Ca în orice poveste cu outsideri care reușesc să intre printr-un pliu al universului într-o castă care nu le era destinată, am ținut cu Croația, Belgia sau Japonia pentru că victoriile lor însemnau că nu suntem complet pierduți, că într-o zi, când nea Piți nu o să mai fie, poate o să ajungem și noi măcar într-o semifinală.
Și ce lovitură politică o să fie aia pentru doamna Firea, aflată deja la al doilea mandat, cum o să se îmbrățișeze ea cu Putin și cu Marine Le Pen și cum o să mărească, de fericire, pensiile cu câte 6 lei.
Și cum o să iasă lumea pe străzi și o să o salute pe ea și echipa de fotbal a României care a mers până în semifinale la campionatul mondial din 2030. Și noi, ăștia cu Soroș, exact ca Navalny, oponentul lui Putin, o să stăm la arest pe timpul jocurilor care vor avea loc într-un spațiu democrat, aș zice chiar în Iran sau în Siria reclădită până atunci cu banii contractorilor chinezi, americani, francezi și ruși.
Sportul este politică. Croații au strigat Slavă Ucrainei!!!
Un gest european, un protest curajos față de acțiunile lui Putin.
Pentru asta eu o să țin și mai dihai cu Croația.
Pentru că atunci când merg la lupte în noroi, nu văd doar femeile goale ci și nămolul în care se bat.