Ray Charles a stat la ARO. A vrut prosoape albe, din bumbac egiptean și a mai vrut apă cu bule și portocale portocalii. Așa scria în ziare și noi ne miram, de ce ar vrea un orb să aibă prosoape albe, oare culorile se pot pipăi?
Ray Charles a ieșit în balcon, ne-a făcut cu mâna. Noi strigăm sacadat: rei ciarls, rei ciarls. Cu numele ăsta ar fi putut niciodată să ajungă șef la FSN, e prea șuierat-chinuit, nu permite limbii să parcurgă șotronul silabisirii consacrate.
Lucrez la Observatorul și redacția e fix în piața Sfatului. Am legitimație de ziarist și am intrare gratuită la Cerb. E 1994. James Brown a venit cu o armată de dansatori, instrumentiști, voci negre care te iau de subsuori și te ridică de pe scaune.
Un MC care arată exact ca greierele sfătos din Pinocchio ne anunță că începe showul. Picioarele lui James Brown aleargă pe loc, sunt atât de mici, cât crezi că poartă, nu mai mult de 37. Aș putea să îi fur pantofii lui James Brown, aș putea să încalț pantofii lui James Brown și să îi las să fugă sub mine, ducându-mă sus pe note, uaaaaaauuuuuuuuuuu, I feeel gooooooood!!! I knew that I would, now!!!!
Dansăm. Nu știu câți suntem. Câteva sute pe tribuna cocoțată pe structura metalică acoperită cu lemn. Tocurile pocnesc și zâmbete enorme sunt întinse peste fețele noastre, nu ne vine să credem, frate, în sfârșit, abia acum comunismul cade pentru noi, îl călcăm în picioare și el trosnește. Sau poate e tribuna.
Oare ce prosoape a cerut James Brown?
Ce culoare?
Dar Jerry Lee Lewis? El a vrut apă cu bule sau plată? A vrut lapte la cafea sau cafea la lapte?
Plouă.
E ultima zi.
Ultima zi, tribuna o să cadă cu noi. Sărim, cântăm, ne învârtim. Mi-am luat pantofi negri, de catifea. Sunt fleașcă. Aș putea la fel de bine să-i dau jos, sunt udă de parcă aș fi desculță. Părul e lipit de ceafă, de ochi, de frunte. Urlăm ca lupii. Nu se aplaudă, se tropăie și lemnul tribunei sună ca o tobă pe care 1 miliard de furnici mărșăluiesc.
Jerry Lee Lewis e la pian. Îl vedem acolo, pe scenă, lucrând grăbit clapele pianului. Se ridică de pe scaun și se sprijină în degete. Degetele fug, ca picioarele lui James Brown.
Muuuuuuuzicăăăăăă.
Sub ploaie se naște muzica, poate nu-i ploaie ci mamei muzicii i s-a rupt apa și sunetele ies calde și proaspete, trăgând aer în piept și dând din mâini și picioare. Muzică nouă, 4,2 kilograme. Seamănă leit cu dumneavoastră.
E 1994, Cerbul de Aur și eu am legitimație de presă și stau cu Gil Dobrică la masă și Gil Dobrică nu vrea decât să îi strângă mâna lui Ray Charles, să-i spună hai acasă, hai cu mine, hai cu mine să pornim la drum.
Săracul Ray, săracul Gil, săracul James.
Sunt atât de morți.
La fel ca Cerbul de aur.
La fel ca mine, ascultând pe întuneric frânturi din cântece ofilite intrând pe geamul deschis și lovindu-se de mobilă.
Singurul lucru viu e nostalgia.
Goldăn Steeeeg, naintin nainti foooour.
Ce mort e totul. Și rece.