Vântul se repede în geamuri ca un soldat SWAT în ușa unui terorist arab. Cu umărul intră în fereastră, mă gândesc să o deschid și să las vântul să se izbească de perete, să cadă lat, cu nasul spart și privirea injectată.
Copacii sunt sculați pe ceafa falezei, un câine nervos e malul. Mârâie la muntele adormit peste drum. Îl simt în noapte, foindu-se în somn ca un bolnav cu Alzheimer, încurcat în amintiri.
Ce an este?
Pe apă sunt stele, sus sunt stele. Aș putea să cad în sus, în cer, ca anti-materia. Scriau oamenii de știință că anti-materia cade în sus, cu viteze de până la 56 de ori mai mari decât cade în jos materia. Mai fac experimente. Anulează câmpuri electrice și câmpuri electromagnetice, izolează protoni și încarcă negativ pozitroni.
Ce nu fac oamenii de știință de la CERN.
O pisică trece printre molizi. E singură. Cel mai singur suflet din lume. Așa trebuie să se simtă pozitronul încărcat negativ de la CERN, izolat în accelerator. Nici măcar eu nu sunt atât de singură, eu am fricile mele cu mine.
De exemplu frica aia teribilă că asta e ultima noapte pe pământ. Că de azi, de la 12.48, o să înceapă războiul, ăla de care se tem estonii și polonezii, finlandezii și cine s-o mai teme. The past is still ahead of us. A zis cineva asta.
Un rus trebuie că a zis asta. Ei sunt faimoși pentru că se uită înainte și văd mereu că după curbă drumul se întoarce înapoi.
Antimateria pesemne că merge în față dar dă cu spatele.
Asta e Europa de Est. Antimaterie.
Mai puțină decât materia. Mai greu de strunit.
Miroase a clor printre pini. De la piscinele a căror apă e plină de lumină.
Așa trebuie să fie moartea clinică. O piscină sticlind azuriu într-o noapte cu stele sus și jos. James Brown cântă între pini: this is a maaan s world, this is a maaaan s world.
Pe marginea piscinelor, așteptând să fie chemați, stau bătrâni îmbrăcați în treninguri. Vor să alerge către Dumnezeu, să cadă în sus în fugă, de 56 de ori mai repede decât materia și atunci, normal, au nevoie să fie încălțați cu pantofi de sport, să poată să fugă mai iute. Primii 100 care ajung la Doamne, Doamne primesc o brichetă cu lanternă.
Dragan spune: pe vremuri bătrânețea avea pălărie și baston cu măciulie de argint, pe vremuri existau costume la 2 rânduri, batistă la piept și revere cu boboci de trandafir.
Bătrânețea de acum este un soi de creșă dureroasă.
Mergem înainte, ducându-ne înapoi. Domnul ăsta nu are 82 de ani ci 4. Îi curg mucii și nu se mai poate încheia la șireturi.
It is a maaaan s wooorld.
Pe dracu.
Un ghid trece pe lângă mine, anunțând grupul de turiști că albul de pe steag reprezintă libertatea pe care croații mereu și-au dorit-o și niciodată nu au avut-o. Și roșul de pe steag este sângele eroilor. Eroii au încercat să obțină libertatea cea albă.
În fizică albul nu e o culoare. Nu are o lungime de undă specifică ci conține toate lungimile de undă ale luminii vizibile. Albul conține albastru și roșu, verde și indigo, portocaliu și violet.
Albul libertății cuprinde curcubeul diversității. Așa cum omătul înghite grâu și gunoi, conducte și plopi, cauciucuri și urme de urs.
Albul conține libertatea prietenului și a dușmanului. Ciudat, croații nu au cuvântul dușman în vocabular. Doar neprieten.
Neprijatelj.
Materie. Antimaterie.
Anja spune că sârbii sunt bine veniți aici.
Și bosniacii sunt bineveniți aici.
Vremurile ălea rele au trecut. Sunt un popor nou croații. Se înțeleg bine cu toată lumea. Sunt în Uniunea Europeană. Cooperează. Conlucrează. Evoluează.
Când te uiți în apă, fundul mării pare mai aproape.
Dar când încerci să-l atingi, trebuie să-ți iei avânt, să tragi aer în piept și să te-mpingi în jos. Marea e sărată și ochii te ustură. Și lacrimile sunt sărate și ochii te ustură.
Dar trebuie să ții ochii deschiși în apă căci apa e o lupă și trecutul se vede mai aproape prin apa sărată a mării.
Când ieși din mare e frig și vântul te dărâmă.
This is not a man`s world. Ci a repetițiilor nesfârșite.
De ce atunci când spunem adevărul sună ca o minciună oribilă?