Scurt tratat al fricilor omenești

Inadecvare.
Alienare.
Ultimii doi ani ne-au rupt de noi înșine. Ne-au amputat spiritul, suntem împuținați, încrâncenat-concentrați pe subiecte monoteiste, incapabili să ne mai umplem corpurile rămase prea mari.
Simțim lipsa lucrurilor de Dinainte, uneori ni se pare că putem să trecem mâna prin păr dar mâna nu e acolo, a fost tăiată de un satrap de la Putere pentru că ai avut curajul să o ridici strânsă în pumn, împotriva lui.
Noi de acum nu mai suntem egali cu noi de dinainte.
Nu mai suntem cetățenii acestei țări. Nu mai suntem cetățenii orașului pe care îl locuim. Nu mai suntem nici cetățenii ocupanți ai propriilor trupuri.
Am fost evacuați de noile cerințe: veghe permanentă, luptă eficientă.
Se așteaptă de la noi soluții, implicare, participare.
Muncim în trei schimburi să ținem oțelăria în funcțiune dar toate grinzile și bușoanele, răngile și buloanele pe care le producem rămân cu noi, nu avem o piață de desfacere pentru revoluție. Depozitele și cămările, beciurile, podurile, dulapurile și valizele sunt pline de fierătanii pe care nimeni nu le vrea.
Oamenii vor sărbători fericite, un pahar de țuică și poate un masaj la șale după o zi de muncă.
Oamenilor vor sfârșituri frumoase, și au trăit fericiți pân la adânci bătrâneți, de ce nu se poate să trăim fericiți pân la adânci bătrâneți, lasă-mă domle în pace cu grațierea și amnistia dumitale!
Doar nu oi muri din asta. Și nici dumneata nu oi muri, poate decât dacă îți dă un recidivist o rangă în dinți. Dar recidivistul ăla nu o să fie Dragnea, să știi. Nici Vâlcov sau Cozma, Șova sau Năstase nu o să fie recidiviștii care îți vor ciordi telefonul și portofelul în timp ce tu zaci lățit în fața liftului.
Așa că de ce să mă încrâncenez eu împotriva ăstora dacă nu ei o să-mi dea în cap? Am alte treburi de făcut.
Și eu plec, lăsând un picior în ușă, nu mai am picioare, pe toate le-am lăsat într-o ușă deschisă cu greu de un om care are alte treburi decât să protesteze împotriva grațierii și amnistiei. Și când nu am mai avut picioare, am lăsat mâini, urechi, torsouri și clavicule, am lăsat coate și ochi în uși.
Și acum nu mai am ce să las.
Așa că mă las bătută.
Și mă întorc la cărțile mele.

“Isuse Hristoase, vorbim politică Isuse Hristoase cel făcător de dreptate. De ce nu vorbesc asta cu un mezcal în față în superbul hotel în care locuiesc? Pentru că sunt atât de idioată încât să mă iau după cetățeanul Iulian și după cetățeanul Hector Christian care acum spune că este complet nemulțumit că are două nume mici pentru că e foarte complicat la completat formulare. Ei, în Mexic, au multe formulare de completat căci e mucho birocrația. Un singur nume ar fi fost mai bine.
Bono.
Isus.
Beatles.
Madonna.
Oricum aici folosești doar un nume. Sau porecla.
Chapo.
Jeffe.
Iar mă uit către pista posibililor narcoși, parcă au mai stins din luminițe.
Christian are multe nemulțumiri. Multe nume și multe nemulțumiri.
Uite, de pildă, spiritul revoluționar mexican nu mai e ce-a fost. Acum se protestează pe facebook. Numai pe facebook. Poporul dă click, dă like, pune attend, pune fețe mânioase, sharuiește articole.
Revoluția e complet virtuală.
Ne spune că a fost acum o lună o știre despre o instituție publică din San Luis Potosi  luată cu asalt de poporul nemulțumit de incompetența și corupția conducerii. Mii de likeuri, muchachos, Zapata vive, la lucha sigue!!! Christian s-a urcat în mașină, a trecut prin fața Bastiliei la 20 de minute după anunțul revoluției.
Nimeni.
Ți-pe-ni-e.

Focul din fața noastră e la fel de virtual ca revolta din San Luis Potosi.
Îmi clănțăne dinții în gură și încă nu e 12 noaptea.
Mai avem de așteptat 2 ore.
Din ce trăiesc oamenii ăștia în deșert?
Din banii trimiși de rudele din State în casă. Dacă nu ar fi peyote, narcoși, mariachi, mezcal și ieșire la două oceane, Mexicul ar fi un soi de Românie. O țară ca un măgăruș blând încălecat de un căpcăun gras și rău, care îi dă călcâie în burtă și pumni în ceafă.

Clasa politică.
Se pleacă în State la muncă, singura șansă să te chivernisești dacă nu ai cumetrii printre guvernatori și nici nu ești încuscrit cu vreun narcos. Muncești în California, ești șofer sau femeie de serviciu, faci bani, trimiți acasă, unde la fel ca în Maramureș, neamul construiește o vilă mare, colorată, terasă cu baluștri, spoturi, inox, termopane. Și mai trimiți niște bani și îți cumperi un truck, și rudele pun lift în casă și iau un LCD cu diagonala de 2 metri, să poți să vezi din patio telenovela.
Dar acum nu mai fac asta, spune Christian împingând o crenguță în foc.
Sunt atât de înghețată încât cuvintele îmi ies ca niște cuburi de gheață din gură.
-De ce?
-Pentru că cei care au ars-o pe opulență au fost răpiți.
-Pardon?
M-am înmuiat.
Narcoșii, e clar că…
-Narcoșii, îmi confirmă Christian. De fapt nu ei, dar zona de criminalitate care crește în umbra lor. Au armate enorme pe care trebuie să le întrețină și teritorii pe care trebuie să le apere. Uneori, de plictiseală, mai fac niște razii pe la casele ăstea chivernisite. Îi saltă pe proprietari sau pe rudele lor cât proprietarii sunt la muncă în State și apoi cer răscumpărare.
Adevărul că țin cu narcoșii. Viloaiele sunt oribile. Proprietarii trebuie pedepsiți pentru urâțenie pe care au moșit-o. Prostul gust țipător este o forță mai strașnică decât gravitația sau iubirea, conectând cocălărimea harnică din întreg Universul.
Pun pariu că pe Trafalmadorele lui Vonnegut, extratereștrii care nu au luat bacul se uită la telenovele și au spoturi în casele vopsite roz-turbat. (Scurtă enciclopedie a fricilor omenești, o călătorie prin Mexic-Africa de Sud-Rusia.)