Alice în magazinul Star.

Ce sunt 30 de ani?
O viață de om.
Drumul de la oreion la osteoporoză.
Distanța care separă dezarmarea nucleară de reînarmarea nucleară.
Anii furtunilor, tornadelor, urgiilor și fierbințelii.
În magazinul Star, fost Universal, din Brașov, ăștia 30 de ani sunt lungul somn al lui Macondo. În spatele tejghelelor, nesărutate prințese dorm visându-și cavalerii salvatori.
Pe scaune, în coaforul deschis la parter, moțăie coafezele. Una își ține capul în palmă ca pe o vrabie care ar trebui să ciugule firmituri dar capul nu ciugule nimic, stă acolo înghețat, ca o pasăre împăiată.
La etajul 3, în spatele unei tejghele, sunt doi domni care vorbesc mărunt politică. Pe tejghea scrie că repară ceasuri. Cine mai vine cu ceasul la reparat în vremurile ăstea când timpul merge înapoi?
Printre rochiile și bluzele de pe umerașe, o vânzătoare blondă se strecoară somnambulă, călcând ca pe apă, ascultând doar foșnetul stofelor care vorbesc chinezește, uo bu șî laoșî. Chinezește vorbeau și înainte hainele dar uneori, încălțările, schimbau câteva vorbe în ardelenește și mai aveai și sectorul geci care o rupea pe germană.
Alte vremuri.
În 1988, Universalul avea forfota Sulinei la sfârșitul secolului XIX. Era locul unde se primeau cămăși, pijamale și pantofi din vinilin, pentru export dar orișicât, pantofi. Uneori chiar și mobuți și geci de puf de pinguin, lână, dantelă și ștrampi. Stăteam la cozi în fața unor raioane goale, pariind pe ce va fi să fie să bage.
Ce se bagă?
Se bagă șosete și chiloți tetra. Mănuși de ski și fâșuri.
Se bagă.
Vânzătoarele erau curtate, periate, adorate. Vă rog puneți-mi și mie de-o parte un M și dacă vin cizme, un 37. Eu am piciorul mic dar dacă nu mi-s bune, le las fiică-mii că e în creștere.
Vânzătoarea primea săpunul, lichiorul, pachetul de țigări. Uneori vânzătoarea zâmbea, de cele mai multe ori își păstra severitatea profesionistului care intră acum în operație. Da, a primit ploconul, ca orice zeu rugat de muritori să aducă ploaie, să tripleze recolta, să ucidă lăcustele. Dar asta nu înseamnă că, dacă ți-am păstrat un M și o pereche de ghete 37, suntem prieteni. Nu.
Vânzătoarea trebuia îmbunată de fiecare dată. Cu ouă, cu bomboane, cu o sticlă de vin. Zâmbetul vânzătoarei era ca u program de 8 ore de apă caldă pe zi. Ca o seară fără să fie luat curentul.
Zâmbetul vânzătoarei era o capră neagră, cu puțin noroc o zăreai în poze, țeapănă, vânată de tovarășul Nicolae Ceaușescu.

30 de ani sunt o viață de om dar pot să fie și 3 ore de somn.
Am văzut eu într-o poveste cu o fetiță care cădea într-o vizuină de iepure și ajungea în magazinul Universal.
-Ce se dă aici? a întrebat ea Ceasornicarul Nebun care servea din spatele tejghelei.
-Două ordonanțe și trei proiecte de lege.
-Aaaaa, bun, atunci dă-mi perechea de ordonanțe că mi s-au rupt ghetele. Sper că au puțin toc și sunt îmblănite.

Elena din Krasnoiarsk, Siberia, a făcut facultatea la Sankt Petersburg, pe vremea aia Leningrad, URSS. Acum 30 de ani, Leningradul, aidoma cu ex-Stalingradul de la poalele Tâmpei, se măsura în oameni care stăteau la cozi la …
Ce se dă?
Nu știm. Dar dacă se dă ceva, luăm.
Elena din Krasnoiarsk mi-a povestit cum traversa un magazin când câteva sute de oameni care au stat până atunci pe ciuci, pe plase, pe jos, pe vârfuri, pe gânduri, au țâșnit în direcția tejghelei unde apariția unui grup de vânzătoare a semnalizat că s-a băgat ceva.
Valul celor câteva sute de oameni a luat-o pe sus pe Elena ca pe-un colac lăsat prea aproape de mare și a lipit-o de tejghea. Prima. Era prima și vânzătoarea aștepta, morocănoasă, să spună câte.
Câte ce? a întrebat Elena și vânzătoarea a vrut să o plesnească. Nu poți să irosești timpul unui profesionist.
Haideți tovarășa mai repede, au strigat ceilalți clienți. Nu avem toată ziua să stăm la cozi.
Așa că Elena a zis Unul și a primit un serviciu de cești de ceai. Noroc că avea bani la ea să plătească. Ceai nu avea acasă. Nici ceai nu se găsea. Poate se bagă mâine.
30 de ani mai târziu, piața de la Star fost Universal e moartă. O singură tarabă a fost ocupată. Un domn înfofolit vinde ceaiuri și niscaiva borcănașe cu decocturi.
Citește domnul cu ceaiurile.
E prea frig ca să doarmă deși, se știe, frigul dă somn. Dar și căldura dă somn.
În general oboseala dă somn și ăștia 30 de ani au fost obositori cu tăcerile și absențele lor. La ce visează vânzătoarele și coafezele din magazinul Universal?
Ce vise au băgat la tejgheaua unde stau ele la coadă?

 

1 comment
  1. Am pățit precum Elena dumneavoastră la o coadă la carne. Eram prima, dar nu am știut că trebuie să-mi țin mâinile sus, cea cu sacoșa și cea cu banii, așa încât am fost presată de coada din spate și nu puteam ridica mâinile. Coșmar.
    Doar cozile mai sunt ce-au fost. La promoții, cum altfel. Mi-e puțin rușine, dar nu toți din generația mea au timp de ”socializat” ca la cozile de pe vremuri. Unii ne amețim pe bloguri prin articole și comentarii 😦 ori prin biserici cu moaște ori pe A3 :D. Suntem generația care trebuie să dispară, știu. Aveți grijă ce puneți în loc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: