Un ochi se uită după colț, la 2018, celălalt cercetează, ca un neamț în șpilhozeni, relieful feței mele. A fost manager de plantație de ceai timp de 40 de ani. În `72, plantațiile au fost naționalizate de statul sri lankez socialist, luate din mâna exploatatorilor britanici și date în mâna poporului care, ce să vezi, poporul ăsta de a primit plantații nu era chiar orice popor ci niște verișori ai prim secretarilor de partid sri lankez. Și uite așa, producția de ceai nu a mai mers atât de bine că deh, englezii plecaseră cu know-how-ul, au trebuit să învețe din mers și când faci două lucruri deodată, mergi și înveți, le faci pe amândouă pe jumate bine.
Industria ceaiului s-a dus în cap.
Așa că pe la începutul anilor `90, statul a hotărât să scoată la vânzare plantațiile iar. Dar, fiind stat socialist, gândindu-se mereu la poporul obidit și cum să-l ajute mai bine, Sri Lanka a vândut plantațiile numai sri lankezilor. Nu ne vindem țara, o împărțim între noi.
Căci cine avea milioane de dolari să cumpere gigantice plantații de ceai decât Dan Voiculescu de Sri Lanka? Dar e Dan Voiculescu al nostru, nu vreun Dan Voiculescu britanic, așa că poporul a fost mulțumit că s-a făcut dreptate, că uite, generalii și serviciile secrete o să conducă acum și plantațiile de ceai pe cele mai înalte culmi de producție și eficiență.
Dar în spatele acestei superbe mișcări de privatizare era pitită ușița secretă prin care s-a strecurat dușmanul în țară. Pentru că legea permitea investitorilor străini să își ia un frontman sri lankez pe post de CEO și, de fapt, încet dar sigur, să devină stăpânii adevărați ai plantațiilor de ceai din Sri Lanka.

Managerul cu ochi împrăștiați spune că Damro a fost luată de chinezi, plantație gigant care înainte se chema Mercury. Și Pedro are bani chinezești. O alta a fost preluată de Arabia Saudită. China construiește drumuri și hoteluri, fabrici și poduri. China împrumută statul, politicienii bagă banul în buzunar și apoi Sri Lanka nu mai are de unde să dea creditul înapoi așa că nah, China intră în casă și îți ia feonul din priză și bețișoarele de urechi de pe policioară. Pe urmele Chinei vin statele arabe.
Dar nu China e cel mai mare dușman al managerului, nici Arabia Saudită sau UAE ci statul care impune ca numai 10% din producția de ceai să fie vândută în interior și astfel, manipulează prețul ceaiului. Deși este a patra țară producătoare de ceai din lume, cu 20% din ceaiul vândut global provenind de pe plantațiile de aici, sri lankezul obișnuit bea rumeguș. 90% din producție se duce la Tea Board și Tea Board o vinde cui vrea el, la prețul pe care îl vrea el, fără să dea socoteală nimănui.
Geaba se dau cu fundul de pământ producătorii, geaba vin cu pile și relațiuni la președinte, guvern și parlament. Tea Board, instituția care reglementează piața, e o gaură neagră care anulează gravitația și strivește orice electron care încearcă să i se opună.
Unii dintre șefii de plantații au fost uciși, chiar și ministrul ceaiului (da, există ministrul ceaiului aici) a fost mățit acum niște ani, spune managerul și ochiul stâng plonjează panicat în amintiri. E îngrijorat că și el ar putea fi asasinat.
Dar totuși, continuă lupta.
Țara nu e a ăstora de la putere.
Țara nu e nici a chinezilor. Încă.
Nici a saudiților. Încă.
Țara nu e ca să fie proprietatea cuiva, țara e ca să știi unde se termină casa ta. Și casa nu o ai, casa o locuiești. Ești sufletul care animă ființa.
La voi în România cum e?
Iau o gură de ceai. E negru.
La noi în România e negru.
Și peste tot e întuneric și amar și niciun vecin care să-ți dea o linguriță de zahăr.