Profesorul Onuț spune așa: vă prăbușiți cu avionul în buricul deșertului, sunteți la sute de kilometri distanță de cea mai apropiată localitate, în orice direcție ați lua-o. Sunteți singurul supraviețuitor. Faceți inventarul și descoperiți în epava aeronavei următoarele obiecte: o parașută, un cuțit, un pistol, o damigeană de apă, o cutie de sare, două pachete de chibrituri, un toiag, o busolă, o hartă, o pătură. Aranjați obiectele în ordinea importanței lor pentru supraviețuirea voastră.
Profesorul Onuț strânge foile apoi rânjește satisfăcut.
A mai văzut asta, desigur, peste tot în Europa de Est a mai văzut asta. Pe primul loc e apa, apoi busola, apoi harta, apoi cuțitul, toiagul, chibritul. Parașuta e pe ultimul loc la est europeni și pe primul loc la occidentali.
De ce ai pune pe primul loc o parașută?
Mă uit idiotizată la Onuț care explică doct cum întinzi parașuta cât e ea de mare și speri să fie văzută din aer de misiunea trimisă să te salveze.
Poftim? Cine?
Hahahahahaha, cădem pe sub bănci de râs. Ce glume bune face dom profesor, v-am zis eu băi că ăsta e băiat.
Est europenii știu că nici dracu nu o să vină după ei dacă au ghinionul să se prăbușească în mijlocul deșertului. Ce, te-a pus statul să te sui în avion, te-a pus statul să nu te duci la biserică să te rogi să nu te prăbușești cu avionul, te-a pus statul să ai atâția bani încât să îți poți permite să te plimbi cu avionul, nu mai bine îți cumpărai un Logan și stăteai dracu pe curul tău, ce, pe stat, când s-a prăbușit economia în mijlocul deșertului, cine l-a salvat? O să zici că tu, contribuabilul, dar el statul o să spună că ești un mincinos, statul nu are nevoie de tine doar tu de el ca să te apere de dușmanii plătiți de Soroș să distrugă Grădina Maicii Domnului.
Occidentalii întind prelata, fac focul, trag cu pistolul și stau pe curul lor, așteptând să fie salvați, că d-aia își plătesc taxele. Dar tu, boul de estic, orfan de stat, pleci cu damigeana de apă încercând să răzbești singur sute de kilometri de nisip și temperaturi de 50 de grade ziua și -20 noaptea, crezând mai mult în miracole decât în instituțiile pe care le plătești din banii tăi.
Mă uit la 4 turiști spanioli în gara din Brașov. Pe tabelul cu plecări, trenul de la Budapesta nu apare cu întârziere. Scrie că vine la timp, la linia 2. Dar eu aud vrăjitoarea cea rea de la informații spunând că trenul de la Budapesta are 55 de minute întârziere și pleacă de la linia 3. Acum, la linia 3 e trenul care pleacă la București și ar fi trebuit să plece cu 35 de minute după trenul de Budapesta. Nu avem bilete la el, nu putem să urcăm.
Turiștii spanioli se urcă liniștiți în trenul garat la linia 2, e un penar crem-vișiniu, merge la Zărnești. Stau la geam și se uită la noi, un stol de pescăruși zgribuliți, prinși cu picioarele în asfaltul peronului, așteptând trenul de Budapesta cel neanunțat că întârzie.
Spaniolii se uită la noi, vorbesc ceva, un alt pasager intră în conversație, spaniolii coboară precipitat, se reped în pieptul de zimbru al nașului de la trenul de București care ar fi trebuit să plece cu 35 de minute după trenul la care ei, spaniolii, au bilete.
Nașul dă din mâini, nașul dă din cap, spaniolii se uită uimiți, repetă, Bucarest, Bucarest.
Da, e tren de București dar biletele lor sunt la alt tren. Așteptați.
Stressul supraviețuirii în România îi doboară pe spanioli.
Se prăbușesc pe o bancă în mijlocul unui deșert de disfuncționalitate, cu cele mai apropiate instituții funcționale la mii de kilometri distanță.
Le-aș da parașuta mea dar am lăsat-o acum 40 de ani lângă epava avionului care este viața mea.