Sarea în bucale

Nu am mai stat acasă de Crăciun de 5 ani.
Am fost la ai mei și am mâncat cârnat și tobă. Complet nesărate.
Nu mai mânca atât de sărat că o să te-mbolnăvești și o să mori, zice maică-mea.
Imposibil. Eu voi trăi veșnic în sufletele celor care m-au cunoscut. O să trăiesc veșnic aidoma lui Dan Enăchescu.
Cine?
Ministrul sănătății în primul guvern Roman.
Nu am auzit de el.
Dar de Mihnea Marmeliuc ai auzit?
Nu. Cine e?
Ministrul muncii și ocrotirilor sociale tot în primul guvern Roman. Nicolae M. Nicolae îți spune ceva?
Țțț.
A fost ministrul comerțului exterior.
Maică-mea nu știe cine sunt oamenii ăștia, cei care au condus țara din 26 decembrie 1989 până la investitura noului guvern din 28 iunie 1990. Au avut pe mână spitale, clinici, pensii și banii și relațiile Securității. Și cu toate astea noi nu am auzit de oamenii ăștia, majoritatea morți, poate că s-au îmbolnăvit că au pus prea multă sare în gustărica puterii.
Trăim într-un borhot securistic dar denunțăm protocoalele DNA cu SRI. Virgil Măgureanu e liber, Petre Roman e liber, pe Iliescu îl dor șalele când se schimbă vremea, noroc cu global warmingu ăsta că l-a mai lăsat reumatismu, dar și Iliescu e liber, Cataramă ne zâmbește din documentarul Recorder, normal că sunt securist dar sunt unul sănătos, care nu pune sare în tobă ci o bate pe tobă spunând că și noi dacă eram securiști am fi făcut o fabrică de mobilă, că trebuie să fii bolnav să nu vezi oportunitatea de a lua ceasul de la mâna mortului ca soldatul sovietic în Berlinul ocupat.
Tic-tac-tic-tac.
Ne dați sau nu ne dați
Pe cei ce-s vinovați,
Ne dați, ne daaaaaați?

Nu.
Securitatea ne dă bot și noi îl luăm, măcar primim o masă caldă. Și sărată.
Asta scriam acum 2 ani. Mai țineți minte cine este Mihai Tudose?

 

Când era mic își lua bătaie de la băieții de la bloc. Era greoi, cu picioare mari, cu mâini neîndemânatice care nu știau să se închidă în pumn. Se mișca nedemn prin ceata de copii, un mamut încolțit pe care îl călăreau toți liliputanii vecini, diiiii Mihăițăăăă, diiiiii.
Se uită în oglindă, îngrijorat. Abia așteaptă remanierea din ianuarie, să se retragă undeva la Brăila, să meargă la pescuit, să bea cu vecinii o vișinată în iulie, sub o boltă de viță.

Lucruri mici care fac viața frumoasă.
Mai e puțin. Mai trebuie să se prefacă încă 1 lună, să ia parte la ședințe fără urmări cu oameni fără umbră, să risipească aceste ore de serviciu aprobând sau promițând că va face totul posibil sau că se va interesa sau că va lua măsuri sau tăcând, așteptând ca un om mic, d-ăla care îi suflă în cască, să îi spună ce dracu să le zică oamenilor ăstora care nu înțeleg-deși el face tot posibilul să arate-că el nu are nicio putere.

Degeaba mă percheziționați, degeaba mă căutați prin buzunare și conturi, puterea nu e la mine, sunt doar Mihăiță, mare la stat, om de stat, pus de stat să fiu ceea ce sunt, un om mare, greoi, nătâng, într-o țară de oameni mici și viteji la pahar.

Nu e nimic de făcut pentru că odată ce accepți să iei parte în jocul ale cărui reguli nu le faci tu, ești doar nebunu, tura, calul sau pionul de pe tablă, liberul arbitru este închis în debara, nu poți schimba traiectoria.

Mihăiță știe asta, își face datoria, sare căsuțele, alb-negru-alb-negru, zâmbește, se încruntă, tună și fulgeră sau vorbește blând după cum îi cere jocul.
Și jocul este ăsta: Europa asta unită, ca orice imperiu, are centrul unde locuiesc puterea, cultura și banii și mai are periferia, provinciile unde, pe scene uriașe, se produc festivaluri gigantice de teatru, multă mucava, șaorme și bere la pahar de plastic, toitoiuri și corturi cu martori ai lui Iehova care îți promit împărăția cerurilor aici, pe pământ. În periferie, regulile sunt mimate, împăratul umblă gol dar niciun copil nu este lăsat de adult măcar să șoptească: uite cucul împăratului.
Periferia este un rai pentru cei care mimează sfințenia și ca orice zonă de frontieră, mai aproape de iadul barbar decât de curtea imperială, este prima care va fi pierdută atunci când barbarii se plictisesc să joace rișcă în praf.
Europa s-a îmbrăcat bine în ultima sută de ani, și-a pus maieu și cămașă și vestă. Și acum s-a făcut cald. Ce o să dea ea jos?
Vesta.
Vesta formată din România, Bulgaria, Ungaria și Polonia.

Țări periferice unde poporul s-a umflat de popcorn și s-a săturat de privit scenete cu birocrați, europenism, multiculturalism, democrație.
Vesta cade în țărână. NImeni nu se va întoarce după ea. În definitiv e cald la Bruxelles, chiar și pentru cămașă, d-apăi vestă.
Merkel nu reușește să facă un cabinet, sunt bufeuri de menopauză în pântecul Europei. Ca să continui să plutești, trebuie aruncat balastul. S-a sunat retragerea, periferia e părăsită de funcționari, furtuna e prea puternică ca să-ți permiți să menți oameni valoroși în corpuri expediționare din bărcuțe trimise la capătul imperiului.

Desigur, localnicii provinciilor sunt asigurați de tot suportul puterii, dar nu ai cum să nu vezi cum birocrații europeni își cos în căptușeala hainelor bijuteriile și își fac bagajele pe care le trimit, piesă cu piesă, spre Bonn și Paris, Amsterdam și Madrid.
A început a doua mare retragere aureliană.

Mihăiță s-a întâlnit cu protestatarii. Ei vor democrație, o țară ca afară, vor ajutorul lui Merkel și Macron și Junker.
Toți 3 declară că sunt îngrijorați, că fac totul ca vesta asta pe care au dat-o jos de pe ei să fie recuperată și dusă la curățătorie și apoi, clar, ne spun că o vor pune iar pe spinare.

Dar Mihăiță știe când vede geamantanele uriașe că asta a fost, suntem în Hungnam, Coreea de Nord în 50, înainte de ultimul sughiț al istoriei. Că geaba protestăm, ne întâlnim, ne mirosim, am rămas iar de căruță, să ne jucăm jocurile noastre favorite, tâlhăria, violul și crima. Cine vrea să fugă, să o facă. Cine vrea să stea, să rămână. El va sta. Pentru că știe că totul e trecător, că la Brăila, la un pește, chestiile ăstea sunt bancuri, că în 50 de ani de acum înainte o să avem aceleași discuții. Nu el, dar fecioru-său mai mare despre asta va vorbi cu prietenii lui din guvernul noului imperiu. De Est sau de Vest. Același drac.
Mihăiță își ia un aer preocupat și adoptă bugetu. Promite că va ține cont de Comisia de la Veneția. În sufletul lui abia așteaptă să se termine tot și să meargă acasă să mânce o sarma. O să bea și o țuică, să uite și să ierte.

Ianuarie e aproape. Și sfârșitul lumii e doar începutul unei alteia.