Bună ziua, doamnă.
Țiganca mă măsoară cu ochi negri, gura e ascunsă după un fular pestriț și două șuvițe de păr negru ies umede de sub baticul tras un pic prea pe spate. Nu cred că are mai mult de 25 de ani, vârsta îi e pusă la păstrat ca o bucată de slană în podul rece, cutreierat de vântul scandinav, al trupului ei înfofolit.
Îi răspund la salut, mă întreabă când am venit în Stockholm, sunt doar în trecere, conversația are liniștea unei întâlniri pe ulița unui sat teleormănean, a cui ești ghea?, a lui Șâșâială.
Ea a venit acum 3 săptămâni, cu autobuzul a venit, vorbele mută fularul pestriț și ies ca niște câini care au săpat o gaură sub un gard. Nu a venit singură, sunt mai mulți, o ceată, un trib, Nils spune că vin de cel puțin 4 ani aici, nu a mai dat ochii cu ea din vară, posibil să fi fost acasă tot timpul ăsta și să se fi întors, așa cum a zis, acum 3 săptămâni.
Fiecare alimentară din Stockholm, dar hei, ce spun eu, fiecare alimentară din Suedia are în buză, în loc de preșuleț cu bine ați venit, figura zâmbitoare a unei țigănci vesele, ca asta a mea care e din Constanța de unde a plecat nu că ar fi rău ci pentru că, citez, dacă n-ai, n-ai și dacă ai, ai. Noi n-avem și d-aia plecăm mereu.
Turcul vinde căluți de lemn tradiționali suedezi.
La el în țară nu sunt căluți de lemn tradițianal suedezi. Nu ai, nu ai. A venit acum 14 ani în Stockholm și, pironit ca un gălbenuș în deșertul alb al oului, nu are cum să plece și unde să se întoarcă. Îmi spune că aici e rasism mult, noi suntem cetățeni de mâna a patra, mereu priviți cu suspiciune, fără prieteni suedezi. Și ce? Cui îi trebuie prieteni suedezi?
Nici uruguayanul plecat din Montevideo imediat după criza din 2001 nu e fericit dar asta nu înseamnă că o caută pe ea, fericirea. Se poate trăi decent fără serotonină sau dopamină, mult mai ușor decât fără un carmenere civilizat.
La 4 ore după ce am întâlnit-o, țiganca mea cu fular pestriț mă strigă din capul străzii, duamnaaa, duamnaaa, să fiți iubităăă!!!! Flutură mâinile și gura evadează de pe față, se cațără ca o pisică pe obraji, în cel mai deplin zâmbet din lume.
Rasism? O doare-n cur de rasism și bine face. Viața e prea scurtă ca să-ți pese de ura altora. Cumva îmi aduce aminte de Sirenele de pe Titan, cartea lui Vonnegut.
It took us that long to realize that a purpose of human life, no matter who is controlling it, is to love whoever is around to be loved.

Acum 2 ani, am scris textul de mai jos după o întâlnire cu niște băețași în Canada.

Coboară din mașină, se dezmorțesc și se uită lung după șoldurile șoferiței din SUV-ul care a oprit în fața lor. Unul din ei își aprinde o țigară, vorbesc tare, aud ceva despre cauciucuri. Închid portbagajul și mă uit în direcția lor. Unul are ochiul stâng acoperit cu o pâclă albă. Celălalt are ochi verzi deschis. Amândoi sunt tineri, maxim 30 de ani, tricouri mulate peste burți umflate, parcă au un colac pus în jurul pântecului care să-i ajute să plutească în caz de naufragiu.
Și ce altceva sunt ei decât niște naufragiați?
-Hei, hei, strigă ochi verzi, do you know how much pay for ferry?
-I don`t know. I am a tourist.
-We are tourists.
Cel cu ochiul ascuns în ceața cataractei vorbește un pic mai bine engleză.
-We are from Toronto. You?
-I am from Romania, like you boys. 
-Yes, spune ochi verzi apoi înțelege brusc: din România doamnă?
-Da.

Se repede să-mi pupe mâna. O ridică spre buze și, când ajunge în dreptul lor, întoarce mâna lui și își sărută încheietura.
-Sunteți de mult plecată din țară?
-Nu. 3 săptămâni. Voi?

-De 15 ani suntem aici, spune ochi verzi. O.V., ca să fie mai scurt. Deci nu stați aici?
-Nu. Turistă.
-Și aveți viză?
-Nu e nevoie de vi..

-Cum să nu fie? Niște prieteni d-ai mei au vrut să vină și nu au putut, că nu aveau..

-Este eTA, electronic travel authorization.

-Aia e o viză falsă.
-O iei pe 7 dolari, trebuie doar să ai pașaport biometric, d-ăsta nou, pe 5 ani.
Intrăm împreună în clădirea administrației ferryboatului. Ochi Alb și O.V. se plâng că e închisă cafeteria. Le e foame. Se plâng și de compania de la care au închiriat mașina, cauciucurile sunt tocite. 
-Ce faceți în insula Prince Edward? îi întreb.

-Turiști, cum ce?
Nu mă pot opri să nu mă gândesc că au furat mașina și au venit aici să o vândă vreunui cumpărător. Mi-au spus că au venit 2 zile din Toronto încoace, s-au oprit la hoteluri frumoase, așa au spus, frumoase, atunci când le-a fost somn și apoi au continuat să conducă, bucurându-se de țara în care stau de 13 ani.
Acum sunt doar 13.
Pe ferryboat se bucură ca niște copii. Își fac selfieuri, filmează.
O.V. spune că îi trimite nevestei care este în România. Părinții lui sunt aici, așa zice. Au venit acum 18 ani, ba nu, acum 25 de ani, imediat după ce a picat Ceaușescu. Ochi Alb mănâncă singur la masă, O.V. bântuie. Ne vede la coadă la cafeterie, se bagă în fața unei familii cu 2 copii mici, scuze me, scuze me. E în spatele meu. Face calcule cu voce tare adunând ce are în mâini: un hotdog, o cola, un biscuite, o salată. Nu-i ajung bani, ar mai avea nevoie de 1 dolar. Nu avem noi 1 dolar? Nu că nu ar avea bani, are, are și cash și card dar sunt în mașină. Mașina este în burta ferryului, la 2 minute de cafeterie pe scări. Ochi Alb a dispărut și din nou mă gândesc că încearcă pe undeva portierele celorlalte vehicule.
-Nu am, am doar card.
-Mi-am permis că nah, suntem români.

-Îmi pare rău, chiar nu am decât card dar uite, hotdogul este la jumate de preț, deci îți ajung banii.
Plecăm la masă. Îl aud spunându-i casieriței: god bless you, thank you, thank you, god bless you.
E clar că a obținut o extrareducere.
Un grup de bărbați de la masa vecină cu el îl întreabă de unde e. Spune România. 
-Ce faci în Canada? 
-Turism.
-De când ai venit?
-2 săptămâni.
Așa mai vii de acasă. Termină de mâncat și începe să se învârtă iar printre scaune, iese pe punte, intră. E surescitat.
Se așează lângă noi și spune că  are 28 de ani și 3 copii. 
-Unii la 40 de ani nu au 3 copii, adaugă, cumva mândru de el, cumva îngrijorat.
-Unde sunt copiii?
Acum spune că în Canada. Peste 5 minute spune că sunt în România. Unde nu se va mai întoarce niciodată, e belea în România. Surorile și frații lui, 8 frați și 3 surori, sunt toți în România și el îi va aduce aici.
-Cum Dumnezeu sunt în România dacă părinții tăi sunt de 25 de ani aici?

Tace un pic apoi spune că el aici muncește onest. E măturător, câștigă 6000 de dolari pe lună. E foarte bine în Canada unde nu este rasism. El e aici de 7 ani și toată lumea se poartă frumos nu ca acasă, în Ferentari. 
-Da, acolo e urgie, spun eu și el brusc se uită chiorâș la mine.
-Comunitatea voastră e victima rasismului, îi spun. În Ferentari.
Se mai liniștește. Nu am zis că e țigan. Nu am rostit cuvântul, am spus comunitate.

Dar totuși aici e scump și nu poate să-și cumpere casă, cu tot cei 6000 de dolari pe lună câștigați ca măturător. Dar acasă are casă, în Pipera și-a luat, lângă Gigi Becali cu care are și un filmuleț de când a fost în vizită în Canada. 
Se străduiește să-l găsească și în timpul ăsta apare Ochi Alb care începe să vorbească țigănește.
-Ce limbă e asta?, întreb eu cu o voce prefăcută.
-Țigănește, spune Ochi Alb relaxat. Sunt multe, cum se zice, dialecte. Sunt argintarii, cocalarii, costorarii, aurarii, gaborii. Uneori ne înțelegem, uneori nu. Dar noi suntem țigani românizați, adică ne îmbrăcăm ca voi, nu e nicio diferență.
E din Vâlcea el. Nu are copii și nici nevastă. Vrea să știe dacă atunci când am depus cerere de viză ne-au păstrat pașapoartele?
Nu. Că avem eTA. Nu viză. Pașapoartele le păstrează la cerere de azil. Noi nu avem treabă.
Ochi Verzi e încurcat. Repetă într-una că nevastă-sa, care nu a venit până acum din România că are o problemă de familie, trebuie să se predea, așa cum s-a predat el și gata. O să aibă acte, tot.
Ochi Alb e degajat. Spune că a fost înainte în Statele Unite unde colecta și recicla deșeuri.
-Pe lună ajungi, într-o echipă de 5 oameni, la 10.000 de dolari. Dar aici până nu ai actele în regulă ăștia nu te lasă să faci afacerea ta. Asta aș face, o afacere cu reciclare.
Am ajuns pe insula Prinț Eduard. Coborâm la mașini. Baftă le spunem și ei pleacă undeva, să facă turism în beznă.
Sunt primii români de etnie romă pe care i-am întâlnit în 3 săptămâni de când sunt aici. Nu am auzit vreun român emigrat în Canada să se plângă de sosirea lor masivă.
Cu toate astea, în luna mai a apărut știrea că un val de cereri de azil ale românilor ajunși în Canada după eliminarea vizei a fost întâmpinat de autorități cu îngrijorare și este posibil să conducă la reintroducerea acesteia. 
https://globalnews.ca/news/4245044/asylum-seekers-border-canada-number-drops-romania-visa/
“As of Dec. 1, 2017, citizens of Romania and Bulgaria no longer need a visa to travel to Canada for short stays of up to six months. Hussen was asked how many asylum claims there have been from Romanian citizens since that time, and Paul MacKinnon, assistant deputy minister for strategic and program policy, informed the committee that it stood at 1,022.

That’s a significant rise since February, when the total stood at 232. By comparison, just 120 Romanians claimed asylum in Canada in all of 2016.

The increase was enough to prompt a meeting with Romania’s ambassador to Canada over the winter months, and officials confirmed on Thursday that a limit has been set for the number of asylum claims Canada will accept from Romania before it reinstates the visa requirement.

The committee was told that the government would not disclose that number “out of respect for the relationship” between the two countries.”

În muzeul migrației din Halifax te izbești de dovezile rasismului practicat de autoritățile canadiene de când e lumea.
Nu numai populațiile First Nations (indienii din Canada) au fost victimele persecuțiilor rasiale ale autorităților din teritoriile canadiene ci și chinezii, indienii subcontinentali, africanii, japonezii și, desigur, evreii. Povestea celor 907 evrei ajunși în 1939 pe vasul St. Louis în Halifax și întorși de autorități în Germania nazistă a dus la crearea unui monument al Holocaustului care a fost inaugurat în septembrie 2017 și a costat aproape 9 milioane de dolari. În același timp, primul ministru Justin Trudeau a anunțat pe 8 mai că guvernul canadian își va cere oficial scuze pentru refuzul primirii celor 900 de evrei germani. 
Dacă evreii chinezii, japonezii și triburile de nativi au primit scuze din partea autorităților pentru tratamentul suferit (nu știu dacă au primit și monument, ca evreii), țiganii încă sunt persecutați.

O știre CBC din octombrie 2015 spunea :

”Canada-bound Hungarians with valid travel documents have been interrogated at Budapest’s international airport and denied permission to travel by unidentified officials dozens of times in recent months.” Those pulled out of the line have been asked, “Are you Roma?” The CBC article adds, “The airline [Air Transat] said Canadian officials have recently been present in Budapest to screen passengers about the purpose of their planned trips to Canada. …[Canada Border Services Agency] spokesperson Line Guibert-Wolff [says] the CBSA has ‘liaison officers’ who help airlines ensure passengers are properly documented.” (https://canadians.org/blog/canada-blocks-roma-refugees-visa-tensions-threaten-ceta)
În Montreal, de ziua Canadei, pe 1 iulie, găști de bărbați și femei în negru mărșăluiau prin centrul orașului cerîndu-i lui Trudeau să nu mai primească refugiați. Liberalismul o să distrugă țara. Și emigranții o să distrugă țara. Apoi se opreau la magazinul chinezesc și-și luau o bere mai ieftină.

Cum sunt văzuți românii în Canada?
Aurelia spune: foarte bine. E de 17 ani aici predă animație la o universitate din Montreal. Câștigă foarte bine, are mașină și un apartament într-un bloc plasat central, cu mochetă pe holuri, piscină și grătar pe acoperiș. Nu are de-a face cu prea mulți români dar nu a auzit vreodată de vreun pocinog în care să fie implicat vreun român. Nimeni nu clipește când spui: sunt din România.
E undeva în Europa, deci e bine, înseamnă că nu ești vreun american stupid care a votat cu Trump.
Românii sunt disperați să se asimileze, să dea bine, să fie acceptați. Canadienii spun că sunt muncitori, inteligenți, educați. 
Într-adevăr, de fiecare dată în interacțiunea cu localnicii, suntem tratați ca niște oameni care înțeleg cu ce se mănâncă orice subiect mai delicat. Un emigrant din El Salvador este încântat că știm rolul Statelor Unite în războiul civil și cade pe spate când zicem Farabundo Marti.

Noi, emigranții, posibilii emigranți, noi copiii popoarelor mici și violate de vecini mai mari și răi, ne admirăm metodele de supraviețuire.
Noi știm că, orice am face, pentru țările în care vrem să emigrăm, suntem cu toții niște țigani. Cândva poate un guvern ne va cere și nouă scuze.
Până una alta îmi amintesc semnul făcut cu o carioca roșie pe formularul de la intrare în Canada. Ofițerul de frontieră a fost uimit când a văzut că vrem să stăm o lună și 2 săptămâni.
Poate vrem să cerem azil. Poate vrem să profităm de eTA.

-Scriu o carte despre Canada, am spus. Scriu despre călătorii.
Și pentru că sunt albă și am păr aproape blond, am reușit să trec. Mă gândesc la Ochi Alb, care avea și-un dinte îmbrăcat în aur, și mă întreb ce a zis el că face în Canada, pentru cât timp a venit. Și mai ales pe unde. 
Pentru unii nu e niciodată duminică.