Uitarea în Grădina Maicii Domnului

În dosarul Mineriadei, lui Ion Iliescu i s-a încălcat dreptul la apărare.
Ancheta trebuie reluată de la zero. Zâmbetul iliescian împinge la deal fălcuțele, arată bine domnu președinte, nicio vină nu-i apasă sufletul pur.
Diseară moderez o dezbatere după proiecția documentarului Colectiv la care o să participe și contabilele avertizoare de integritate de la spitalul Malaxa. La cât de corupt e sistemul, mă mir că mai au serviciu. Florin Secureanu, managerul de la Malaxa ale cărui mânăreli au fost dovedite de cele 2 doamne, e șef la spitalul orășenesc Jibou. Exact ca Ion Iliescu, și Secureanu se ține bine. Cele 2 milioane de euro ciordite nu au fost confiscate de statul impotent, procurorii se bâlbâie, pariu că dosarul ăsta o să fie aruncat după un fișet și cu asta basta.
Cei drepți vor moșteni pământul.
Posibil. Însă o vor face de la cei strâmbi care acum îl au în stăpânire.
Mai jos un text scris acum 2 ani.
Am dat iar cu zarul aiurea și suntem înapoi, la căsuța zero în acest joc Piticot nesfârșit.

Uitarea în Grădina Maicii Domnului.
România-Grãdina Maicii Domnului, locul unde Mesia îsi face aprovizionarea cu telemea si pastã de dinti. Mesii, cã sunt mai multi. Uneori dispar cu lunile, alteori apare câte unul, slab si nedormit, alteori sunt 2-3 si îsi fac partid. La tzanc, când patria trebuie salvatã.

Atunci ai face bine sã nu-l întrebi pe Mesia pe unde a umblat, de ce a întârziat, de ce l-a lãsat pe Dracu sã ne violeze copilasii. Poporul e sãtul de rãspunsuri, vrea doar ca Mesia sã înmulteascã pestii si pâinile si sã schimbe apa în vin. Poporul vrea sã uite foamea. Si ce dacã Mesia a fost vãzut cu Dracu la benzinãrie, si ce dacã Mesia a bãgat în partid un verisor al Dracului.

Poporul vrea sã uite. Dar uitã selectiv. Nu vrea sã-si aminteascã nimic din fosta venire a lui Mesia, contractele cu SRI-ul, faultul în campania electoralã, cadoul fãcut PSD-ului prin lipsa de implicare în modificarea legii alegerilor de la un tur, la douã.

Asta ar însemna politically correctness si nimeni nu are nevoie de asa ceva în vremurile istorice pe care le trãim.

Apostolilor lui Mesia li se iartã tot, celorlalti nimic. Ei nu au fãcut nimic pânã acum, decât sã dezamãgeascã.

Iertarea pogoarã doar peste cei care îmbrãtiseazã fãrã sã crâcneascã sosirea fiului lui Dumnezeu.

Am scris postul de mai jos în 2015. E despre imposturã, fanatism si uitare. Mare grijã la ce vrem sã nu mai stim si cum ne afecteazã asta prezentul si viitorul.

În afară de păr, nimic nu îl desparte pe Cristian Tudor Popescu de Miron Cozma. Țâfnă, sprâncene ultramobile care acum se-nchid asupra ochilor mici, acum se-nalță într-o arogantă uimire, urlete în microfon, rictusuri sparte. Și mult tupeu. Tupeu cu care îndoaie pe genunchi realitatea, ca un clovn care înnoadă baloane sub formă de pudeli, săbii sau floricele.
De unde în 1990 CTP-ul avea pregătită praștia cu rahat cu care trosnea între ochi huliganii din piața Universității, acum explică doct la Digi că

“Minerii s-au dus în Piaţă şi au bătut.. acolo nu a fost ciocnire între manifestanţii pieţei şi mineri, cum se crede în ziua de azi. Nu. Minerii s-au năpustit la persoanele civile pe care le-au întâlnit.

Veniseră chitiţi să caftească oameni. Nu puteau să plece nesatisfăcuţi. Voiau sânge, să plece cu un trofeu de sânge în Valea Jiului.

Iliescu nu a avut tăria să le spună în Piaţa Victoriei: stimaţi tovarăşi, vă mulţumesc că aţi venit, dar vă rog să mergeţi la gară, situaţia a fost rezolvată, pericolul îndepărtat, nu mai este nevoie de vreo ciocnire între mase de civili. Cum să spună aşa ceva politicianul bolşevic? Ştia că ar fi fost huiduit. Ştia că o masă aflată în excitaţie se poate întoarce în câteva seunde. A zis: mergeţi şi reocupaţi Piaţa.”

Să vedem ce zicea CTP-ul la câteva zile după mineriadă:
19.06.1990. Adevarul. Spirala Violentei, editorial semnat de Cristian Tudor Popescu: “Ca pe 13 iunie a avut loc in Bucuresti o tentativa de lovitura de stat este un fapt a carui negare nu poate fi discutata decat in termenii cretinismului sau candorii, dupa cum se exprima dl. Razvan Theodorescu. Oricine s-a aflat in acele ore la Televiziune, la Interne sau la Politie poate rememora mirosul salbaticiei si fricii care pluteau in aer. E lesne de inteles ca imaginile din seara aceea, transmise de TVR, si mai ales lipsa oricaror imagini, vreme de 40 de minute, pe micul ecran, au creat, inevitabil, o stare de tensiune, de panica, in intreaga tara. Ceea ce s-a intamplat a doua zi in Bucuresti, incepand cu primele ore ale diminetii, a fost o reactie tot atat de inevitabila; spirala violentei, odata initiata, urca intruna. Aceasta reactie s-ar fi produs si in lipsa apelului prezidential, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucura Presedintele si Guvernul. In aceste conditii, comportamentul grupurilor mineresti si muncitoresti nu a fost, nici nu avea cum sa fie, pasnic.”

Să vedem ce zicea CTP-ul în 2010 într-un interviu acordat ziariștilor Cristian Delcea și Mihai Voinea.

“Aţi fost în Piaţa Universităţii în aprilie 1990. Cum a început totul?

C.T.POPESCU – A început la 22 aprilie, dar nu ca o mişcare a societăţii civile, a oamenilor de pe stradă. A fost clar o mişcare politică de opoziţie a activiştilor ţărănişti care au ocupat în mod ilegal carosabilul de la Universitate. Asta e grav! Nu ceruseră aprobare pentru nimic. În jurul acestui nucleu au început să se strângă diverse categorii de oameni. Eu am văzut Piaţa Universităţii în mai multe momente ale ei. Piaţa a fost o fiinţă care a arătat în diverse moduri. De la 30-40 de inşi care au ocupat carosabilul, până la aproape 40.000 de oameni.

După care, în faza finală, după alegeri, a rămas o adunătură de declasaţi…100 de inşi, persoane de o condiţie extrem de dubioasă, care stăteau în nişte corturi (in corturi se aflau la vremea respectiva grevistii foamei asistati de medic.n.n.), fără niciun Dumnezeu, în faţa hotelului Intercontinental. Nu s-a intervenit împotriva oamenilor care au format fenomenul „Piaţa Universităţii”.

Aveau şi ei nişte revendicări. Cereau o televiziune liberă, între altele.

C.T.POPESCU – Păi or fi cerut, dar nu aşa se proceda: continuând să stai cu cortul acolo.

În ceea ce priveşte compoziţia, erau, între cei care scandau, mulţi securişti care nu mai aveau de lucru, foşti activişti de partid care încercau să se recicleze şi în afară de ăştia erau mulţi gură-cască. Dar erau şi oameni sincer îngrijoraţi de posibilitatea revenirii la comunism.

Dumneavoastră eraţi îngrijorat?

C.T.POPESCU – Nu. Mi se părea evident că nu se poate reveni la ceea ce a fost înainte de 1989. Că existau elemente comunistoide pronunţate în acest FSN nu aveam îndoieli. Dar ele existau în toate segmentele societăţii. În toate partidele. Îmi aduc aminte momentul primei apariţii publice, televizate, a Partidului Naţional Ţărănesc. Aştepta toată lumea cu sufletul la gură, inclusiv eu. Mă gândeam cum or arăta oamenii ăştia. Era o aură de legendă: PNŢ, partid istoric. Ei bine, a fost absolut catastrofală această primă apariţie.

S-a produs în februarie-martie 1990. A apărut un grup de inşi încrâncenaţi, îmi aduc aminte de unul, Ion Puiu – figură crâncenă, mai era unu’ – Liviu Petrina. Domnule, nişte figuri agresive… Au apărut în falangă la televizor, uitându-se crunt prin sticlă şi spunând: „Trebuie retrocedat tot ce s-a luat de comunişti, să se dea la oameni, înapoi. Să alungăm lupii!”. Deci un discurs revanşard care a blocat lumea.“

Pe Digi, Miron Cozma spune chiar acum că este victimă, că el l-a salvat pe Marian Munteanu de la moarte și că a fost luat cu japca de securiști și adus la București nu în primul tren ci în al nșpelea.
În redacția Digi, perechea lui spână, CTP-ul, face o spălătură cu apă de gură sfințită și se pregătește să intre în studio să mai facă niște pudeli din baloane pline cu povești de la mineriade.

O țară sărmană dar plină de circari virtuoși.