Sfârșitul lumii, așa zice vecina și se închină. Azi noapte drăcuia Securitatea, dimineață a cântat o arie din Jesus Christ Superstar, cred, și a trântit ușile. M-am speriat că e cutremur. Care sunt șansele să crăpi ca Toma Caragiu după ce toată viața ai fost la fel de anonim ca verișorul de gradul VI al lui Toma Caragiu, dar, mai ales, care sunt șansele să mori stâlcit de o cutremură de la care niște băieți au furat bulina într-o zi de primăvara cu 22 de grade când coronavirusu și-a scos rollele și se dă prin parc?
Am scris textu ăsta acum 5 ani. Se chema Lecția Cutremurului. Nu a fost băgată în programa școlară. A rămas o lecție inutilă. Ca furia vecinei care așteaptă sfârșitul lumii.

Unchiu Ioji m-a luat în brațe de pe olița unde mă chinuiam să fac treaba mare (cred că atunci m-am constipat pe viață) și împreună ne-am uitat la casa care se lăsa stânga, apoi se repezea în dreapta, mișcându-se grăbită ca o trambulină de pe care săritorul tocmai s-a desprins, împingând puternic în tălpi.
Icoana de pe perete s-a crăpat pe mijloc, împărțind fața sfântulețului afumat în două jumătăți.
Nimeni nu țipa, nu-mi amintesc panică. Doar extazul pe care îl simțeam în brațele unchiulețului, privind legănatul de bețiv al casei. 4 martie 1977, prima mea amintire.
Deși primul mi-a produs atâta fericire și următoarele două mai zdravene au fost doar surse de glumițe (maică-mea m-a dat jos din pat la ăla din `85 sau `86, nu mai știu, acuzându-mă că dau din picioare iar la cel din `90 am fost îndemnați de profesoara de chimie să ne tupilăm sub ușă, imagine care ne-a făcut pe toți hăndrălăii din clasă să o hărțuim cu glume proaste, de a uitat săraca de cutremur), în ciuda acestei statistici mulțumitoare, îmi este grozav de frică de cutremure.
Nu de puține ori mi-am imaginat certuri cu iubitul, acolo, la etajul 9, el pleacă, eu rămân, cutremurul pălește și eu mor sau amândoi murim. Murim supărați, fără să ne spunem: îmi pare rău, chiar nu contează absolut deloc că ai lăsat păr pe cadă și iar ți-ai lăsat cana de cafea nespălată și ai făcut firmituri și nici nu ai luat pastă de dinți.
Asta e spaima mea. Că pământul tace el ce tace, întors spre el, nederanjat o vreme de bâzâiala asta dementă de probleme penibile: Uniunea Europeană și Rusia care iată ce face în Crimea și uite Snowden și talibanii și Boko Haram și, la un moment dat pământul se trezește ca un moș care a ațipit la soare, cu bală în colțul gurii, se trezește din cauza hărmălaiei. Își înșfacă toiagul și șmac, îl trântește peste măsuța de cafea de-o rupe în două și ceștile alunecă și cad, se fac fărâmițe, ele și farfurioarele în care înotau suflețele ca al meu și al iubitului meu de la etajul 9.
Murim ca boii, fără să ne spunem lucruri importante, fără să gândim gânduri esențiale, fără să apucăm să înțelegem ceva, prea agitați, prea grăbiți să bifăm, reproșăm, curățăm, enervăm. Futu-i mama ei de viață cine se mai apleacă să mai adune o scamă și cine o să mai certe pe cineva că nu a cumpărat lapte și detergent.
Poate mâine bastonul lovește măsuța noastră de cafea.
Un 7,8 pe Richter care să-l satisfacă pe Mărmureanu.
Nu vreau să mă strivească plafonul, să mă preseze peste stomacul plin de mulțumiri nedigerate și fericiri nerostite.
În 1977 nu știam nimic, aveam 2 ani și șapte luni, dar am privit cutremurul cu o înțelepciune plină de mulțumire pe care abia, abia, cu mare greu, după 40 de ani de sortare asiduă, degețelele spaimelor mele au reușit să o regăsească în pubela de trăiri stupide cotidiene, gunoaie care obturează esențialul.
Iubiți-vă, vorbiți frumos unul cu altul, căci niciodată nu se știe când veți fi despărțiți.