Scurt tratat despre salată boeuf cu pui

Acum 5 zile, ai mei au împlinit 50 de ani de căsătorie.
Maică-mea a făcut tort, ouă umplute și o oală de reproșuri opărite: te-ai eschivat și te-ai dus în țara aia de rahat, unde se moare pe capete, special ai rămas acolo ca să nu vii la petrecerea noastră de 50 de ani, toată viața ai fugit de familie, de ce Doamne m-ai bătut să am un copil așa nebun?
E carantină. Trebuie să stea în casă. Nu vrea să stea în casă, se duce doar să ia pâine, în fiecare zi mai descoperă că îi lipsește ceva, uite, nu are praf de copt, nici ardei, a rămas și fără șervețele.
Tu ce faci acolo? Ai ce să mănânci? Mai ai serviciu?
Și dacă nu aș avea serviciu, ce importanță ar avea acum?
Cuuuum? Și în Spania, și fără serviciu, cum m-ai bătut tu pe mine Dumnezeiașule să am nenorocul ăsta.
Ciumă.
Varicelă.
Holeră.
Frontiere închise. Convoaie de camioane militare cărând coșciuge. Crematorii aprinzând țigară de la țigară.
Întrebarea maică-mii e frică, frică de lumea care se prăbușește în slow-motion, pierzându-și reperele, nordul e sud și estul e vest, dacă aș avea serviciu ar ști că mai sunt oameni care se trezesc la 5.45 și se duc la fabrică și deci mai sunt șoferi de autobuz și măturători de străzi și taximetriști picotind la volan și vânzători de ziare și cineva care scrie la ziar și cineva care mănâncă parizer pe ziar și deci fabricanți de parizer care au nevoie de reclamă pe care o fac eu, asta dacă mai am serviciu la agenția aia de publicitate de unde ea știe că mi-am dat demisia mult înainte de epidemie, că mi-a scobit în acte și a descoperit că am demisionat și atunci de unde am bani să mănânc în Spania și de ce nu am venit să sărbătoresc 50 de ani de căsătorie cu ouă umplute în țara în care nu se moare de Covid-19 pentru că se moare de grija altuia și de prostie se moare și de frică și de minciună și de neputință se moare.
Știi ce citesc?, mă întreabă maică-mea, nu știu, mi-ai luat o carte a Ilenei Vulpescu, Arta conversației, o recitesc acum că e închisă biblioteca și m-am apucat să iau la mână cărțile vechi, tu mi-ai luat-o că scrie pe ea 1996, iartă-mă mamă.
Dar ce făcusem, nu înțeleg.
Eeee, știi tu, făcusei vreun rahat, cum faci mereu.
Închid telefonul și intru în Să nu râzi :((, îmi ceruse Virginia BT-ul pe el.
Scrollez și găsesc asta.
Ar trebui să scriu o carte despre părinții mei în carantină. Dar am serviciu și nu am timp de asta.

 

 

  • —  Ce e asta?
  • —  Salată boeuf.
  • —  E cu pui?
  • —  Da.
  • —  Deci e salată de pui.
  • —  Despici firul în patru aiurea.

    Emanciparea gătitului în familia Matei a început la două luni după Revoluţie. Mily a decis că e timpul să facă pizza în casă. Într‐o cratiţă punea un strat de pâine, apoi punea salam de vară tăiat cubuleţe, sos de roşii, nişte brânză telemea, ceapă, o ţinea la cuptor până brânza se topea şi salamul transpira ca Păunescu în timpul cenaclului. Pizza.

    — Pizza pe dracu’, asta e pâine cu salam suc de roşii şi ceapă.

    — E pizza, insista Mily, aşa se face.
    Şi cine eram noi să o contrazicem? Prima pizzerie din Braşov, Pizza Iulia, a apărut ani mai târziu. Cred.

    Încet‐încet, s‐a lepădat de gătitul ca la Găujani acasă, maionezele au îngroşat salatele de vinete pălind ficatul, puiul i‐a dat un brânci vitei din salata boeuf, în loc de 70% cartofi, aceeaşi salată boeuf era acum făcută cu morcov, enorm de mult morcov, şi chiar mere. Până aici!!!

— Ce caută, dom’le, merele în salata boeuf? a întrebat Victor şi noi, copiii nerecunoscători, ne‐am grăbit să îl susţinem în demersul lui investigator.

— E o reţetă nouă. În plus, merele sunt sănătoase, cartoful are lipide şi glucide, zaharuri, are amidon, nu e bun la organe.

— Dar ai distrus gustul salatei, nu mai are nicio legătură cu nimic! am continuat să ne plângem.

— Semănaţi toţi cu tac‐tu, nu apreciaţi nimic, cine m‐a blestemat să am nişte copii idioţi care să nu fi luat nimic din mine, ni‐mic, totul de la bruta asta de bărbată‐miu…

— De ce mă jigneşti? Ce ţi‐am zis de mă jigneşti acum, de faţă cu copiii? Cum Cristosu’ mă‐sii am ajuns la jigniri doar pentru că am remarcat că ai distrus o reţetă, pentru că da, ai distrus‐o, nu mai e salată boeuf, e o bătaie de joc cu mere!

— Nu‐ţi convine, găteşte‐ţi tu!
Uşile erau trântite, farfuriile cu mere şi pui în loc de cartofi şi vită zăceau părăsite cu orele în bucătăria plină de muzica de pe România Tineret, Mily înşirând în dormitor, pe mocheta verde, toate suferinţele ei scoase din cutiile de pantofi de pe fundul şifonierului. Le lua, le dezvelea din hârtia subţire, ia să te văd, te‐ai făcut mai mare, ţi‐au cres‐ cut unghiile, părul şi şoldurile?

Fiecare suferinţă era invocată, inspectată şi interogată.

Mângâiată, stropită cu lacrimi amare, apoi ştearsă cu dosul palmei şi băgată la loc, în cutiile de pantofi, până la următoarea criză.

Singurele prietene ale ai lui Mily sunt tragediile imposibile pe care le colecţionează. Aceste ouă Fabergé, încrustate în blesteme şi nelegiuiri, măcar de le‐ar putea vinde să facă bani din ele. Poate, dacă le‐ar pune pe muzică, ar face din ele nişte balade să sară cămeşile de tristeţe pe ascultători. Sau poate ar fi mai bine dacă ar scrie nişte sonete, uite, în caietul ăsta în care notează cheltuielile — 6 lei vinete, 2,4 lei pâine mare, 10 lei pantaloni de la ţigani. Pardon, de la second. Pardon, pantaloni aduşi de Diana din Londra.

 

4 comments
  1. Mere nu pun. Dar pun gulie. V-aș da link la postare, dar nu se face.
    Sănătate părinților. Alții nu veți avea. 😦

  2. 69 said:

    Superb! Cu un ochi am ras si cu unul am plans… Sanatate!

  3. Pfff ce-mi place stilul tau!!!! 🙂 Hai, poate ajungi totusi la aniversarea de 51 de ani!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: