Așa arată disperarea

Cartea se cheamă Anutimp.
E despre oamenii blocați în sezonul oboselii cronice, cu zile scurte și întuneric umed care le face condens pe tâmple, dedesubt zbătându-se, înfierbântate, planurile de a scăpa cu viață, deasupra frigul neputinței.
Mâinile tuturor au pielea încrețită de la atâta spălat creiere în chiuvetă.
Creierele tind să rămână murdare, geaba freci cu Fairy sau cu leșie.
Gândurile sunt negre și miros a unt brânzit.
Pe străzi, oamenii urmăresc doar pașii lor, singurele organe care mai funcționează în Anutimp sunt picioarele și ficatul.
Ficatul nu-l pot urmări, se merge pe încredere.
Și pe băutură.
De ochi nu mai are nimeni nevoie.
Tot ce a fost de văzut, a fost văzut. Culorile nu sunt importante și culorile sunt singurele pe care nu le poți percepe printr-o atingere a mâinilor.
Tăiem costuri, oprim producții de senzații. Nu mă ajută cu nimic să știu că parizerul e verde. Îmi ajung senzorii din limbă.
La ochi s-a renunțat de mult timp în Anutimp.
D-aia pe străzi, turiștii veniți din Ierni sau Primăveri sau Toamne ale altor continente se-mpiedică de baricade de urât ridicate de localnici în calea lor. Nu au timp să facă frumos, în definitiv asta e atracția lui Anutimp, aici totul e atât de urât, nu-i accident, e opera unei civilizații oarbe care s-a sacrificat pentru ca noi să apreciem mai mult puțina frumusețe de acasă.
Ieri am locuit pentru 6 ore în Anutimp.
Perimiteți-mi să raportez:
Țăranii sunt apatici, rostogoliți în spatele unor tarabe cu borcane roșii. Și ceapa e roșie, și gogoșarii. Legumele sunt frumoase, oare cum au ieșit oamenii care le mănâncă atât de urâți?

Panourile publicitare sunt goale. Nu se mai promite nimic și poate aceasta e revoluția pe care o așteptam. Publicitate la tăcere.
Trotuarele au erupt în cabluri contorsionate.
Copacii stau în mâini, cu rădăcinile afară.
La Patiserie e o vânzătoare cu fălcile învelite-ntr-un fular.
Oamenii au jumătate de cap bleu, masca e doar o cromâ pe care am putea să proiectăm zâmbete dar cine să le vadă?
Nu văd copii, toți s-au pitit în păreri nestrămutate și conspirații neînsemnate.
Bărbații put a băutură. Reazămă garduri sau gardurile se reazămă pe ei, cine poate știiii?

În Anutimp vin alegerile și poporul își face stocuri de resemnare. Cotesc la stânga, spre parcarea supermarketului, de fapt nu cotesc la stânga, parcarea e plină și bariera s-a blocat. Blochează și ei tramvaiul care urlă în spate.
Mișcă-te-n morții mă-tii.
Nu e timp.
Nici măcar la magazinu sirianului, din colț.
Doar hummus.

3 comments
  1. svejk said:

    ah, daca gramatica. atat.

  2. Adrian Preda said:

    Interesantă autopsie.

  3. ”…, cine poate știiii?” e corect. N-ai adăugat suficient de mulți ”i”. În cazul tău pune cât mai mulți posibil, ca să fii sigură.

    Cât despre minunea de feher-scriitură, o să fiu reținut: auto-cunni de sloganuri ad infinitum. Cumshots în enchaîné, de la prima tastă până la ultima. Așa scriu copywriterii care vor foarte tare să fie scriitori – o secundă nu te slăbesc. Nici pentru-o virgulă nu uită ce marfă vor să vândă. Mură-n gură așadar: când totul se vrea memorabil, nimic nu mai e memorabil. Există spațiu negativ și în proză.

    Nu zău, l-ai citit de multe ori pe Vonnegut? Și cum explici distanța față de ce-ți iese? Dacă te pun să tai tot ce nu-i necesar în ce scrii, mai rămâne ceva? Ha-a… Cine poate ști?

Leave a Reply to Adrian Preda Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: