6 luni, seara, după ce culcau fetele, Diana și bărbată-su au construit, doar ei doi, o casă, la 5 dimineața cădeau rupți, la 9 juma erau în picioare, Diana punea masa, apoi intra la cursurile online ale facultății de științe economice, apoi făcea aprovizionarea pentru barul pe care, în vremurile bune, îl controla așa cum un emir dictează-n micuța lui țară orientală, bețivii o respectau, acum bețivii au fost împuținați de sărăcie, unu n-a crăpat de covidă, dar asta e o altă povestire, și, după ce închidea, la 10 noaptea, după ce făcea casa și verifica stocurile, Diana punea să facă mâncare pentru a doua zi și cumva, mai scotea vreo 45 de minute de după ureche, să-și aranjeze manichiura și să-și vopsească părul și apoi urca să construiască împreună cu soțul casa pe care au gătat-o după 6 luni și e nouā și mochetată și plină de țipetele fetelor care se aleargă cu picioare roz cu unghii roșii pe dușumele albe, mieunatul pisicii întinsă de mâinile colegilor de clasă ai copiilor și de oftatul câinelui bătrân și surd care visează formule matematice scrise din cremvurști și Diana e fericită și cea mai bogată femeie din lume și nu ai cum să nu-ți întinzi mâinile să te-ncălzești la zâmbetul ei de om în care soarele nu apune niciodată.
Și cum să nu se încrețească pe tine carnea când o auzi plângând pentru că, în județul unde se fură codru ca-n codru, poliția a găsit-o pe Diana să o ardă cu 4000 de euro amendă pentru că nu i-a făcut contract de muncă unei fătuci pe care o luase de 2 zile să o ajute cu barul. Evazionisto, nu vrei să plătești dări la stat, care statul uite, are grijă de tine, îți dă șomeri să bea la tine la bar, cu ochi întorși spre ceafă și guri evacuate de dinți.
Și mi-am adus aminte de Adrian Sârbu care a țăpuit sute de angajați cărora nu le-a plătit un leu la șomaj și la sănătate, cum nu l-a amendat nimeni niciodată pentru că e evazionist.
Și cum, indiferent cine e la putere, oamenii ăștia mici care-și fac cu mâinile lor case albe în care adăpostesc câini bătrâni și copii cu unghii roșii la picioare, nu sunt lăsați niciodată să se așeze când și-au terminat treaba. Să închidă ochii și să se odihnească.
Nu. Oamenii mici miros a potârniche și trebuie să se pitească, să alerge sau să zboare, căci la potârniche e mereu sezon de vânătoare.
Iar când ești mereu pe fugă, mereu obosit, devii neatent, pocnesc becurile în tine și rămâi în întuneric și, la nici 43 de ani, te prăbușești în sticle sau în propriile cearcăne.
Diana are 35.

Copacii se scarpină după ureche ca niște dulăi mari cu blana roasă de eczeme, frunzele cad blând, abandonându-se în ploaia rece. Dealurile sunt roșii și galbene, nimic nu mai e verde, nici măcar gogonelele bosumflate în borcane.
Satele se înșiră lungi, butaforice, defilee de pereți în spatele cărora se ascunde fum de frunze arse și neîncredere.
Vaci vin acasă târând după ele frânghii, cordoane ombilicale smulse din burta pământului.
Aici e visul de beton al unui plecat în Spania, a ridicat 2 etaje, nu a mai apucat să pună acoperiș. Visul e de vânzare, cine să-l cumpere când la 20 de metri e alt vis plouat, la fel de dezlipit și trist, ca un abțibild cu Mickey Mouse pe un frigider vechi.
Cimitir de speranțe.
Cine n-are o casă de vânzare, are cartofi, kurtos, mături, coșuri de nuiele, mere bătute, flori leșinate. Cine n-are de vânzare nici astea, vinde nimic.
Nimic la preț de nimic.
Onestitate.
Orașele încep brutal și se termină lamentabil, ca un viol în care victima face mișto de tine c-o ai mică. Blocuri necăjite, trotuare găurite, biserici-șantier în care Doamne, Doamne nu poate să intre, a fost țăpuit de muncitorii care au fugit cu banii. Cuburi de sticlă murdară adăpostesc centre de afaceri cu nume englezit, promisiuni de politicieni cefoși, lăsate să moară la marginea șoselei.
În noapte, braț la braț, oamenii vin de la cimitir, pe mijlocul drumului vin, înaintând spre faruri.
Sunt nemuritori.
Nu știu cine sunt morții din morminte, cred că i-am importat ca să avem și noi, în rând cu lumea, niște locuri unde nici măcar baronii locali nu au curaj să-și așeze un P+12, niște cimitire, cum li se spune, să aibă și copiii unde să se joace și să miroasă o floare.
Invitații la petrecerea la care merg sunt relaxați.
Ca ăia de pe marginea drumului, înfruntând mașinile, ei știu ceva ce eu nu știu. Corona nu există. Totul e o farsă. Și dacă ar exista, e un rahat de gripă, nu se moare. Se fac doar bani din ea.
Nimeni nu se gândește la aproapele pentru că nu există aproape, toți suntem atât de departe unii de alții, abia ne vedem undeva la orizont, miiiiici, mititeeeeei, nu știi dacă sunt oameni sau cai sau tractoare sau vălătuci de fum.
Care vând kurtoș, mături, coșuri și mere bătute.