Cerșetorii aici trag de tine. Își înfig degetele în bluză, copiii se agață de fustă sau pantaloni și atârnă ca indienii de vagoanele unui tren supraaglomerat, îi muți 10 metri încolo sau încoace, tânguindu-se în arabă.
Seara, răcoarea e răvășită de mâna clopotelor, cerșetorii se strâng unii în alții la colțuri de mall-uri și pe lângă cârciumi cu valet parking în care intră femei legănându-se pe tocuri ambițioase, cu părul sculptat în bucle perfecte. La ele nu se duc cerșetorii, știu și ei că un ciborg nu îți dă de mâncare, lu ciborgul cu pantaloni mulați trebuie să îi găsești butonul Empatie, e bine mascat căci trebuie apăsat numai în situații de forță majoră și numai după ce te-ai asigurat că ai în cont 3 milioane de dolari sau un soț care valorează 20.
Trecerile de pietoni sunt vegheate de cerșetori bătrâni. Unul nu are picior. Șchioapătă printre mașinile oprite la stop. L-am zărit azi pentru a treia oară și niciodată nu am văzut pe nimeni să-i dea ceva.
Pare senin și resemnat.
Poate nici nu cerșește, ci așa îi place lui să-și petreacă timpul. Poate își simte încă piciorul așa cum încă simt eu mirosul de chiftele de dinaintea călătoriilor lungi, spre Bragadiru de Teleorman, de acum 40 de ani.
În fața sediului poliției, bradul plin de globuri de hârtie e cățărat pe un morman de sârmă ghimpată, betoane smulse de explozia din 4 august, fiare încleștate și un scaun de plastic rupt.
Triumful spiritului Crăciunului, ai zice.
Sau poate doar sărbători amputate care, ca cerșetorul șchiop, simt că în locul ciotului de acum, trăiește încă bucuria pierdută.
La 20 de metri, într-o mică piațetă, pe iarbă, Isus-copilaș stă culcat pe spate cu mâinile întinse, neajutorat ca un gândac de bucătărie care nu se poate întoarce-n picioare. E multă lume în jur, tatăl lui și mama, vaca și măgarul și cei trei magi, dar niciunul nu-l ajută.
Stând turcește, un bărbat cu un tatuaj pe frunte spune ceva, eu îi zâmbesc și îi spun că nu înțeleg și atunci el trimite cel mai frumos zâmbet de pe lume, ăla care-ți spune că nimeni nu e supărat, viața e așa cum e, eu nu știu arabă, el nu știe ce-o să mănânce sau unde o să doarmă.
Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să zâmbim.
Mă uit în el ca-ntr-o fântână în care aș vrea să mă arunc pentru că știu că mă scoate pe partea ailaltă a lumii unde cerșetorii îți dau citate din Kierkegaard și Yeats.
Dar poate asta și fac aici doar că nu înțeleg eu araba.
Un bărbat sare coarda între blocuri.

Nor dread nor hope attend
A dying animal;
A man awaits his end
Dreading and hoping all;
Many times he died,
Many times rose again.