Depozitul cu daruri luate de la nemulțumiți.

Femeia stă turcește pe o cârpă. În față are înșirate 6 căciuli de moș Crăciun, cu steluțe roșii, din staniol, lipte pe brâul de lână albă. Fetițele ei se apropie cu mâinile întinse și palmele ridicate. Când ies de la alimentară, cea mare vine în fugă și se oprește stupefiată atunci când primește o cutie de prăjituri. Pare că am înțeles eu greșit, ea nu voia dulciuri, voia doar să îmi ceară, nu să primească. Cerșitul e doar un ritual, ca spusul rugăciunii. Nu te aștepți ca Dumnezeu să te audă. Dumnezeu e-ntr-un zoom cu miliardari mexicani și indieni, nu are timp pentru tine.
Femeia spune: thank you madam. Și eu îi zic happy new year.
Andrei spune că sunt tâmpită, cum să îi spun happy new year unei sirience refugiate care își ține copiii în stradă, la cerșit?
Îi spun că oricând femeia și fetele ei sunt într-o postură mai bună decât bolnavii terminali sau decât amicul care a făcut infarct și a murit la 45 de ani.
Nemulțumitului i se ia darul.
Uitându-mă la anul ăsta, îmi dau seama că am pentru ce să fiu fericită. Am stat 7 luni în Spania în casa unor prieteni și, cum sunt hipermetroapă, distanța m-a ajutat să văd mult mai clar cine sunt oamenii care îmi sunt aproape, indiferent de câte mii de kilometri ne despart și cine sunt autostopiștii care s-au cățărat la mine în mașină și au spus că sunt prieteni doar ca să nu trebuiască să plătească.
Am mâncat sănătos, am băut vin bun, am înotat în mare, mi-am făcut EKG-ul și doctorița mi-a zis că am inima bună, mi-am scos o măsea de minte, mi-am lăsat părul să crească și mi-am dat cu ojă aroganța.
Nu mai cred în mare lucru.
Știu că masca e foarte bună atunci când mănânci mujdei. Și că vitamina C te ajută să ai unghii bune.
Cu ele m-am agățat de binele pe care l-am găsit acolo unde credeam mai puțin.
În mine. Pe același raft cu frustrările și cu dracii și cu complexele și cu frica.
În alt borcan, unul mare cât un putinei pentru varză murată.

Nu m-am schimbat mult.
Mi-e la fel de frică să mă întorc acasă ca în textul de mai jos, cusut din 2 părți: una cu impresiile celor câteva ore petrecute în Varșovia în drum spre Japonia și una mai vechi, din august 2017, unde povesteam din nou de Japonia, din Nagoya.
Mă gândesc că cel mai rău mă simt când sunt în România, de parcă țărișoara aia e ridicată pe un cimitir indian blestemat.
Și apoi mă gândesc la femeia care stă pe cârpă, cu fetițele trimise la cerșit și-mi zic: nemulțumitului i se ia darul. Întrebarea e cui îi este repartizat darul nemulțumitului. Există un depozit cu daruri luate de la nemulțumiți?
Eu cred că da. Și că, dacă dau o șpagă paznicului, pot să mă-nfrupt din toate darurile luate vreodată de la nemulțumiții ca mine.
În 2021 asta o să fac. La mulți ani.


Asfaltul e întins ca fața unei septuagenare miliardare.
Traficul e calm, aerul e rece și nu miroase a fum ci a frig.
Pe peretele clădirii în care stau pentru o noapte se citesc urmele de gloanțe de la revolta Varșoviei de acum 75 de ani.
Ferestrele au fost înlocuite cu termopane și mitralierele naziștilor combinate cu plasticele geamurilor chinezilor arată că totalitarismul poate să vină în rafale sau în reduceri de Black Friday.
Varșovia e curată și blândă ca o bursieră la școala catolică. Gerul te trimite în cârciumi cu geamuri mari unde servesc femei cu capete rotunde, bile cu șorțuri ciocnindu-se pe masa de biliard, rătăcind între scaune cu farfurii pline cu genunchi de porc și sfeclă caldă.
La televizor, Al Pacino vorbește poloneză cu vocea plată a unui dispecer de taxi.
Îmi place Varșovia chiar și așa, 87% distrusă de nemți, reconstruită băbește, ca un plovăr deșirat din care ai făcut o căciulă și două perechi de ciorapi, nu e același lucru dar cel mai tare se pierde căldura din corp prin cap și picioare, deci mai bine ai avea grijă de ele.
Mă gândesc din nou la Bucureștiul condus de femeia care dă cu șprei peste bluză și cu oțet carnea stricată înainte să o pună înapoi în galantar.

Și gândindu-mă la București, mă gândesc la casă, la țară, la popor. Și mă apucă deznădejdea. La mulți ani căci avem nevoie de sute ca să ne apucăm și noi de treabă.
Mai jos un text din august 2017.

De două ori mi s-a întâmplat să mă întorc acasă fără să mă doară stomacul de panică. O dată din Tanzania și o dată din India. În ambele situații, România reușea să arunce o umbră îndeajuns de mare încât să ferească de insolație mica mea speranță că nu suntem ultimii oameni. Parcă suntem mai bine decât ăștia din Stone Town și chiar și decât cei din Delhi.
De fiecare dată când calc într-o altă țară sunt sugușată de groază, cât de muci suntem ca nație comparativ cu finlandezii, cu ecuadorienii, cu rușii sau cu indonezienii?
Cu japonezi nu am avut niciodată nicio așteptare.
Muzeul Toyota, unul din cele trei pe care corporația le are în Nagoya, spune povestea lui Sakichi Toyoda care atunci când s-a apucat să facă războaie de țesut nu a făcut o mașinărie ci a pornit revoluția industrială în Japonia. A avut o roabă de invenții, transformând Japonia din nimeni în unul din cei mai mari producători de textile din lume.
Fiul lui, Kiichiro Toyoda, este cel care în anii `30 ai secolului XX a decis că Japonia ar trebui să își creeze propria industrie automobilistică. E adevărat că noi, japonezii, nu știm nimic despre automobile, nu avem ingineri, nu am făcut niciodată o mașină, nu avem materie primă, oțel, cărbune… Dar ce contează?
Kiichiro este fondatorul Toyota Motor Corporation, producătorea mașinii care a revoluționat transportul mondial. A început prin a lua un motor de Chevrolet și a-l diseca și re-turna pe bucăți, folosind noi și noi materiale. În prima tură de reasamblare, echipa Toyoda a obținut o putere inferioară motorului american. A doua oară a depășit-o cu 5 CP.
În 1930 Japonia importa trenuri, locomotive, camioane, autobuze, mașini, tramvaie.
Era lumea a treia. Piață de desfacere pentru americani.
În 1964, Japonia avea cel mai rapid tren din lume, 220 de kilometri la oră, în 2004 trenurile atingeau 1000 la oră. Nu există infrastructura încă pentru asemenea viteză. O construiesc acum.
Muzeul Japan Railways este o odă adusă inginerilor, designerilor, constructorilor care fac tot posibilul ca individului de rând să îi fie bine. Lui Yamaguchi și lui Yoshi, lui Takeshi și Keiko.
Nu ai de-a face cu naționalism japonez deșucheat, vezi bine, noi japonezii indiferent ce atingem facem mai bine. Nu este fală goală. Sunt fapte, cronologii, obiective, cercetări, programări, setări.
Japonezii nu se mulțumesc cu “merge și așa”. Ei nu au în viață motto-ul “am făcut din căcat bici”. Din căcat nu poți să faci decât niște biluțe cu care să arunci în obrazul guvernanților. Din căcat poți să faci îngrășământ pe care să-l pui la cei trei trandafiri care ne conduc de 27 de ani.
Din căcat poți să faci energie dacă ai o stație superbă de reciclare a fecalelor.
Japonezii sunt sigură că au una, două, 2789. Rahatul ține berile reci, încarcă iphonele și trage apa peste alt rahat la toaletele futuriste.
Dar nu despre asta este vorba.
Ci despre mulțumirea noastră cu puțin. Despre trasul de timp, despre jocul la offside.
Îl practicăm în fotbal, în politică, în educație.
Ufff, a mai trecut un an, ne spunem ușurați de parcă nu halim tot din pachetul nostru limitat de cărți de joc. Ne-am păstrat jobul și anul ăsta, nu am divorțat nici anul ăsta, copiii au reușit să păcălească sistemul și anul ăsta.
Nimeni nu vrea să părăsească defel căsuța de șotron în care a ajuns și în care și-a așezat valizele umplute cu bolovanii creșterii tradiționale : ești și tu acum om mare, cu serviciu, cu familie. Vezi-ți de treabă, pleacă ușurel capul, zi ca ei și fă ca tine, timpul trece, leafa merge.
Fă din căcat bici.
Japonezii nu fac din căcat bici. Acolo unde sunt ei nu e nevoie de bici. Fac un buton pe care apasă și mașina, nu animalul de povară pe care noi îl biciuim ipotetic cu biciul de căcat, îndeplinește lin funcția pe care trebuie să o îndeplinească.
Japonezii se uită în viitor, se gândesc la ei, peste 40 de ani, ajungând în 4 ore la Paris sau jucând poker la 1000 de metri sub apă. Și pun în aplicare visele.
Noi, obosiți să încercăm să ne facem că muncim, subnutriți căci ei se fac că ne plătesc, frustrați că biciul de căcat al vecinului pare să troznească mai bine, nu visăm.
Ne uităm de pe fundul gropii pe care ne-am săpat-o singuri la cerul traversat de o ploaie de stele și ne blestemăm destinul istoric.
Viață de căcat. Și nici măcar unul de calitate, din care să faci bici.
Mi-e tare frică să mă întorc acasă.

1 comment
  1. pro said:

    Despre multumitul cu putin:
    Prin 1943 bunicul avea o mana de decoratii primite de la nemti si de la romani si o gramada de colegi ofiteri care-l priveau cu invidie, facuse el ceva deosebit, n-am aflat vreodata ce.
    Dupa 1950 bunica a ars toate acele tablite colorate, ca sa nu mai fie batut bunicul inca odata de analfabetii care stapaneau satul si care-i obligau pe oameni sa dea pamantul, caii, boii la colectiva. Oricum colectivistii au taiat boii si i-au data la rate, sa elimine concurenta probabil.
    Multumirea din urma a bunicului a fost sa lucreze cativa ani la o fabricuta de chimicale, sa aiba o pensie mizera de la Romania pentru care sangerase crunt de cateva ori pe front, ca de la CAP nu le dadeau decat bonuri de paine, cu cruce albastra pe ele, probabil sa sublinieze dependenta de CAP.
    Tata a fost multumit ca a reusit sa plece la oras, sa aiba o casa, o masa si ce pune pe masa, ca la facultate nu a fost primit, stie de ce doar un prieten al bunicului, un taranist pe nume Penescu (a carui moarte i s-a tras de la “Memoriile” lui Hrusciov).
    Multumirea mea e ca am cumparat cartile Ralucai de la editura la reducere, mare lucru pentru un zgarcit care cumpara numai de la anticariat, cu rentabilitatea masurata la doi lei centimetrul grosime de carte si asteapta zece ani sa scada pretul la o carte buna (De Raluca Feher n-a auzit anticariatul local, iar in Bucuresti nu le are pe toate ca sa merite banii de transport).
    Acum fac lecturi cu voce tare si ii explic copilului referintele la datinile, obiceiurile si naravurile din comunism, intelege sarcasmul si traumele prin care au trecut cei obligati sa traiasca in comunism si mai ales intelege ca Romania nu se face bine asteptand sa vina Fat Frumos sa-l pedepseasca pe zmeu.

Leave a Reply to pro Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: