o silueta se ciuceste linga scaun in intunericul culoarului si incepe sa turuie ceva in romaneste. coreenii horcaie vartos, paturi in cap si capete la subtioara, picioare frante peste manerele scaunelor, lumini fugite din ecranele din tetiere fugarindu-se pe fetele adormite, intrand in nas, alergandu-se pe pleoape. stewardesa imbracata in visiniu, cu toca apretata, asezata pe cap ca un portofel golit si intors cu fundu-n sus, vorbeste romaneste ingenuncheata pe culoar, nu mi se pare, chiar vorbeste romaneste cu-o disperare de niagara zagazuita 30 de ani in spatele unui baraj. are o fatza de nevastuica si ma intreb cand si cum s-a renuntat la frumusete ca standard pentru stewardese, fata spune ca trebuie sa stii doar engleza si sa poti sa ajungi cu mana la 2,15 metri. deci nu angajeaza pitici. sau poate pitici cu detenta mare pentru ca acum qatarul este in dezvoltare si au nevoie de echipaj asa ca aduna cu bratul popor. interviul e foarte usor, trimiti cv si apoi vorbesti 1 minut si, daca ai impresionat comisia, esti sunat in aceeasi zi la 17 si te duci la al doilea interviu. “eu am fost la sofia, ca acolo erau 50 pe un loc fatza de bucuresti unde sunt 600”. un truc care a propulsat-o la doha unde sta de aproape 5 ani si, in sfarsit, are voie sa se marite.

pardon?

cind te angajezi la qatar si daca n-ai apucat sa iti pui pirostriile, stii ca nici nu ai voie sa o faci decat dupa 5 ani. daca insa nu esti vicios si ai dosarul curat, poate-poate iti aproba patriarhia qatarului sa joci pe isaiaa dantuieste dupa numai 2 ani de serviciu. uau.

lista de restrictii e groasa ca un brat de spalatoreasa. in doha nu ai voie sa bei, sa ai bautura in casa, nu ai voie sa fumezi. cu 12 ore inainte de cursa, trebuie sa fii acasa, fara sa te atingi de spritz sau sa te pastilezi, nici vorba sa o arzi ca denzel in filmul favorit al lui cristian tudor popescu, the flight cred ca se chema. “dar las ca-i mai bine asa. ca daca am lucra la emirates si am sta in dubai, nu as fi in stare sa pun nimic deoparte”. dar cat se castiga? stewardesa nu raspunde precis. desi sta ciuci face niste opturi pina-mi ofera un raspuns: se castiga bine, ea pune in fiecare luna deoparte cam 2000 de euro. salariu si diurne felurite in functie de lungimea zborurilor: india e platita prost fatza de brazilia si zborul de 16 ore pina la houston e grozav de lung dar grozav de banos. de fapt stewardesele nu-s mereu treze cuc, la zboruri de 16 ore au voie sa doarma 4, undeva in cabinele din spate. si la zborurile de 11 ore dorm 3. si mai primesc un mormanel de zboruri gratis sau reduse cu 90% si discounturi strasnice la lanturile hoteliere partenere. sa tot impingi tavi si vinzi parfumuri la 10.000 de metri inaltime. deh, depinde ce curse prinzi. stewardesa mea a facut deja o harta a caracteristicilor calatorilor cu avionul: nigerienii ciordesc, in lagos au desurubat si au plecat cu ecranele din tetiere, indienii se plang de orice, totul le pute si nimic nu le convine, incearcand astfel sa fie propulsati la biznis class. si reusesc? nu prea, de fapt nu. regulile sunt reguli si trebuie sa se intample ceva cu adevarat groaznic ca tu-muritorul sarman-sa ajungi la bizniss fara sa scoti banul. japonezii insa indura cu stoicism si apoi trimit volume de mailuri in care explica punct cu punct ce nu le-a convenit.

si romanii? aici mereu e inghesuiala. se zboara cu avioane mici, care toate ajung, intr-un final la sofia, ca sunt taxe mai mici de aeroport decat in bucuresti. dar ce se intampla cu aeroportul din doha, mic si murdar ca o barba de popa care maninca friptura cu sos la un parastas. nu au promis cei de la qatar ca il vor deschide pe cel nou, inca de anul trecut?

ba da. si l-au si deschis dar il testeaza doar pe alte companii aeriene, zborurile qatar ramanand pe cel vechi. “dar in decembrie cred ca ii dau drumul astuia nou. pana atunci vin si 380-urile comandate.” adauga visatore si da sa se ridice. inca ceva si gata: spune-mi si mie de ce am vazut de 2 ori in aeroportul din doha, baieti in rochite albe, slapi, prosop in cap si soim cu casca de piele trasa pe cap, asezat cuminte pe brat? pot sa zboare cu ei in avion?

stewardesa se desira, e inalta, ajunge usor sa inchida caseta de bagaje de sus. “qatar are reguli stricte. pentru tot. exista si reguli pentru soimi, stiai ca astia sunt mai scumpi ca bmw-urile aici in doha?”. nu stiam. “da. nu avem voie sa luam mai mult de 6 soimi intr-un avion, astea sunt regulile”. de ce? nu stie. ma gandesc ce-ar face nigerienii daca ar stii ca au 6 bmw-uri cu ochii barati: i-ar ciordi sau i-ar hali?

stewardesa trebuie sa plece. incepe o zguduiala minora. cat sa-mi aminteasca cine sunt si ca nu as putea niciodata sa vand parfumuri la 10.000 de metri. d-apai sa nu beau.

30.000 de soldati si-un platouas de artilerie ar fi putut sa ajunga intr-o singura ora la seul, trecand prin tunelul 3, unul din cele “doar” 4 descoperite de sud coreeni. “doar” -pentru ca baietii cu statistica estimeaza ca ar fi cu totul vreo 20. sunteti speriati ca vin astia peste voi, ma rog, pe sub voi, in timp ce va uitati, cu balutza la gura, la o telenovela medievala?

nooo, pentru ca s-a dus vremea lui kim ir sen, el era impresionat de tacticile comuniste din vietnam si el a dat ordin sa fie sapate tunelurile, dar acum ce nevoie mai au de ele cand se straduiesc sa gaseasca arma atomica? chiar asa. ati putea sa le folositi ca adaposturi antiatomice si sa ziceti bodaproste lu musiu kim ir sen care iata, desi a vrut sa va bage in pamant, facand-o, va salvat cururile.

tunelul 3 a fost descoperit dupa ce un dezertor nord corean a dat in gat tot proiectul de invazie. insa nu si traiectoria tunelurilor. sud coreenii au intesat granita cu conducte cu apa si, la una din exploziile subterane cu dinamita, folosita de nordisti sa disloce roca, apa a tasnit prin conducte, camp de gheizere. a-haaaa, v-am prins. si tot asa de 4 ori. nordul a negat permanent ca ar fi tuneluri de invazie: nuuu domle, ce vorbiti, sunt mine de carbuni, uitati-va la pereti, sunt negri. geologii insista ca nu exista zacaminte de carbune in zona si, la o simpla racaire a peretilor, poti sa constati ca au fost smacuiti cu vopsea neagra. butaforie de balci, minunat.

autocarul cu turisti se rastoarna in parcarea de la intrarea in tunelul 3. ghida ne face un instructaj care seamana panica in cetateni: presiunea poate sa va impiedice sa respirati, you know. si lipsa de oxigen de la adancimea de 73 de metri va poate face sa va sufocati, you know. si umezeala si frigul pot sa va vina de hac. luati-va castile de protectie dar mergeti cocosati, sa nu va loviti la cap, caci asta poate sa duca la un atac cerebral you know? dar, inainte de toate treceti sa vedeti filmuletul care va va lumina in privinta a ceea ce urmeaza sa vedeti in mina. inghesuiti intr-o micro sala de cinema, trei grupuri de chinezi si unul de caucazieni, suntem supusi unui atac propagandistic de 7 ani concentrat in doar 7 minute. o voce bombastica inarmata cu carpa si mister proper, ne spala creierul si ne curata centrul gandirii, vorbind despre unificare, pace, simbol, viitor, speranta, bleah.

dupa lobotomizarea asta, pot sa-mi reped capul in peretii tunelului si sa-mi tin respiratia pret de 13 de minute, nu mai am ce sa patesc.

unde-i trenuletul? trenuletul nu merge la ora asta, malaezienii sunt tristi, o iau agale pe panta spre infern, pe linga ei trec in fuga chinezii, gafaie, tipa, se cearta, se imping, ajunsi in tunel, continua sa se intreaca in ragaieli, unii flatuleaza violent, deh, diferenta de presiune, fleosc-fleosc, calca prin apa stransa in baltoace pe jos, aaaaaaaa-tipa ele udandu-si piciorusele din sandale cu toc, copiii rag si-si trag mucii. daca erau un sfert atat de galagiosi ca astia, cei 30.000 de soldati din nord ar fi fost auziti din buricul coreei de sud, din momentul  cand puneau piciorul in tunel.

asta a fost. ghida ne ureaza la revedere si ne roaga sa povestim tuturor despre ce am vazut in DMZ pentru ca “aceasta este singura cale catre pace, you know”. pace si adevar. ma gandesc ca e clar, astia nu cauta gaz la pungesti. ci tunelurile pregatite de sovietici pentru invazie. pun pariu ca dan diaconescu si lorin furtuna au avut ceva de spus despre asta si d-aia le-au bagat pumnul in gura. pace.

sergentul benedetto ne preda ghidei care ne indeamna sa cumparam soju nord corean de la magazinul de suveniruri al bazei bonifacio pentru ca vinul din coreea de nord nu-i botezat cu permanganat si amoniacat si un saculet de e-uri si g-uri care-ti accelereaza gravitational caderea capului pe masa. nu. “poti sa bei oricat soju din nord vrei, ca nu te doare a doua zi capul, you know?”, iu-huuuuu. doamna kennie si sotul sau cu fatza de degustator profesionist de spirt strecurat prin paine, se arunca la standul de bauturi. grabiti-va-ghida ne mana de la spate-mergeti si faceti pipi ca nu mai gasim toalete pina la urmatoarea destinatie.

care este exact la 10 minute distanta. iesim din zona militara a dmz, acum suntem la civili care, ce sa vezi, au pus-o de-un parc de distractii in buza podului “of no return”, locul in care s-a facut in ’53 schimbul de prizonieri intre cele doua jumatati de corei. podul e ascuns dupa un gard acoperit de carpitze si drapele, parcarea e sufocata de autocare din care se revarsa jumatate de china, impingandu-se, scuipand, varandu-ti coate-n burta. ghida ne da 15 minute sa ne bucuram de halimaiul monstruos din jurul unei locomotive ciuruite, 1022 de gauri-zice placuta de langa. un chinez pitic si cocosat ma apuca frumusel de mana si ma trage intr-o parte, ca sa poata nevasta-sa sa faca o poza fara caucazieni labartati in cadru. va-n gura, cine-o mai lua tenisi vreodata de la voi.

doamna si domnul kennie sunt undeva in mall-ul din stanga, de pe a carui terasa ai o vedere mai buna a podului, timpul nu are importanta pentru ei si tot grupul asteapta zguduiti usor, de torsul autocarului, intoarcerea cuplului irlandez pe pamant. linga autocar este un monument care spune ca din nord s-au refugiat 4 milioane de cetateni si razboiul a facut 6 milioane de victime. matematica genocidului e foarte imprecisa. nu ca reteta de bulgogi pe care ghida nu mai ispraveste sa o istoriseasca inainte sa ne bage pe gat cea mai gretoasa masa servita in intreaga coree. si din nou la drum. dar nu inainte sa mergeti la baie, sa faceti pipi, you know? e drum lung pina la dorasan station.

15 minute. atat facem dupa ce ne invartim de doua ori cu autocarul pina cind granicerii verifica lista de turisti din autocar care nu corespunde cu cea trecuta pe hartia agentiei-normal, 3 nu au reusit sa ajunga si nu sunt cu noi. mai facem o tura, hai ca am trecut.

dorasan e tzitzirit mai ceva ca otopeniul. ce e aici? o gara, gara care ar fi conectat coreea de sud cu nordul, cu liniile ferate chineze, transiberianul si deci europa. poarta catre transportul feroviar mondial.

gara a fost construita la inceputul anilor 2000, cind foalele prieteniei dintre nord si sud reusisera sa aprinda foculetul colaborarii economice. a fost data in folosinta in 2007 si prin dorasan au trecut spre baza industriala din kaesong-cel mai sudic mare oras nord corean, trenurile cu materie prima si navetisti. si turisti. turisti sud coreeni pentru care vizitarea -chiar si numai a DMZ-ului-este un efort urias. trebuie sa depuna cu o luna inainte o cerere la ministerul unificarii, dosarul e verificat de 18 ochi de birocrati care isi dau sau nu acordul. dupa un an de la deschiderea garii, manata de un pipi sau de-o durere de glezne, o turista sud coreana a iesit de pe traseul oficial al excursiei cu grupul, undeva in coreea de nord si si-a furat scurt un glont in cap de la un soldat nord corean. peste focul colaborarii si prieteniei s-a rasturant putineiul cu urina al scandalului diplomatic. gata.

coreea de sud a inchis gara, a inchis podul, biznisurile de outsourcing cu coreea de nord s-au redus, s-a zis cu productia ieftina de incaltaminte si imbracaminte la kaesong. dar ghida are incredere in kim-jong-un care, cu putin timp in urma, la campionatul de haltere organizat in coreea de nord, a permis, pentru prima oara in istorie, sa se asculte imnul si sa fluture steagul coreei de sud, atunci cind un sportiv de aici a castigat medalia de aur.

eeee? ati pus stampile in pasaport? da? ce bine, acum mergeti si faceti pipi ca pina la dora observation point e-heee, e cale lunga.

10 minute, autocarul se infasoara pe sosea pina in varfu’ dealului unde e punctul de observatie. in fata se asterne coreea de nord. nu poti sa faci poze decat de dupa linia galbena, aflata la vreo 4 metri de parapet. daca te apropi, ai putea sa tragi in chip fortificatiile coreei de sud, sa le pui pe facebook si sa ai pe suflet o invazie nord coreana cauzata de informatiile tale puse pe net. 6 degrees of separation, daca ma chinui un pic sunt sigura ca gasesc 5 oameni care sa ma duca in pas saltat in casuta presedintelui de la fenian. doamna kennie nu vede linia galbena si se repede cu ipadul facand clic si clac de pe marginea terasei. niciun soldat nu o observa sau poate se gandesc ca patratul ala e tinut in fatza pe post de parasolar, sa nu-i intre lumina-n ochi. doamna kennie e spionul perfect. daca nu ar avea probleme cu vezica, sunt sigura ca ar fi ajuns departe.

maine-de fapt miercuri-ultima parte a excursiei la dmz: tunelurile invadatorilor din nord.

discursul bine pregatit iese de pe buzele sergentului benedetto in rafale, acum imprastie in sala cuvintele ca pe-o ploaie de mere, te apleci sa le culegi printre scaune si nu mai ai timp nici sa respiri, acum se opinteste sa smulga ridichea uriasa ramasa in gat, hac-hac, hai ca s-a deztelenit si am mers mai departe. cu totii am primit o legitimatie de vizitator, galbena- mi se balangane de gulerul rotund al camasii. cu totii stam cuminti, cu ochii-n ecran incercand sa urmarim galopul lui benedetto prin istoria bazei.

aflam pe repede inainte ca DMZ-demilitarized zone are, de fapt, doua elemente: linia de demarcatie care separa cele doua corei, granita propriuzisa, un sirag de borne inscriptionate in chineza-coreana la nord si engleza-coreana la sud. si zona tampon de 4 kilometri, 2 in coreea de nord, 2 in coreea de sud, in care, in cei 60 de ani de la cataclismica scindare a peninsulei, a luat nastere un microclimat spectaculos, in care traiesc pasari exotice, leopardul amur, tigrul coreean si ursul negru asiatic.

pe linga cei 2 kilometri de teritoriu militar, corea de sud a mai plusat cu inca 2 kilometri de zona de depresurizare, unde stapanesc civilii si unde este granita si granicerii. aaah, da, aici am aratat pentru prima oara pasapoartele, imi amintesc ca au urcat in autocar niste domni, cu raybani la ochi, apoi ne-au facut semn ca putem sa mergem mai departe. al doilea control de pasapoarte a fost inainte sa intram in bonifacio, baza natiunilor unite unde suntem acum, cu legitimatia in piept, pe scaunele salii de briefare.

benedetto ne zice ca trebuie sa lasam in autocar toate lucrurile, acte, bani, haine, totul in afara de aparatul de fotografiat. ghida insista sa facem toti pipi, you know, pipi e necesar acum, inainte de a da ochii cu nord coreeanul cel rau pentru ca da, gata, plecam spre panmunjeom, joint security area, unde nu avem acces la toalete.

hopa sus in alt autobuz, cei doi kilometri pina la linia de demarcatie ii traversam cu inima-n gat, benedetto turuie despre satul de pe partea stanga, liberty vilage, populat de coreea de sud cu cetateni care sunt scutiti de taxe si de serviciu militar daca traiesc acolo macar minim 240 de zile pe an, altfel, la 239, nu iti primesti drepturile atat de greu castigate. hahahaha, ce ironie cruda, auzi, scapa de serviciul militar. satenii traiesc practic intr-o unitate militara, cand vin de la oras, ca sa ajunga acasa  trebuie sa treaca prin baricade antitanc, campuri de mine, garduri de sarma electrificata si trebuie sa se grabeasca pentru ca e curfew si cand se lasa seara, trebuie sa fie musai inapoi in sat, iar la 21 trebuie sa fie in pijama, sub plapumioara.

stiu acum unde sunt cele mai fericite neveste din lume. da de ce e atat de naspa?-intreaba turistul cu barba imensa dar totusi modesta fatza de inocenta din ochii sai. pentru ca au fost incidente, sateni rapiti de catre nordisti, luati pe sus si tarati peste granita, apoi dusi la televiziune cu vezica plina si pusi sa urineze pe coreea de sud. “vedeti steagul?” intreaba benedetto aratand spre un stalp imens pe care flutura drapelul coreei de sud. da, il vedem. peste frontiera, in cei 2 kilometri tampon ai lor, nordistii au creat si ei un sat, propaganda village ii zic americanii pentru ca, in ’94, difuzoare gigant au scuipat propaganda zile in sir, chemand soldatii si taranii sa se alature vasnicului popor corean din nord, sa lase curvasaria sudului si sa ridice impreuna o natiune demna si ..

ce-i cu steagul? cindva prin ’88, la olimpiada, liberty village a primit un steag si l-a ridicat pe un stalp de 100 de metri inaltime. eeeeeeee, las ca va aratam noi, nordul s-a incordat si a venit cu un turn imens, de 160 de metri si cu un steag de treizeci si ceva de metri. iata niste nebuni la fel de ridicoli ca echipa antenelor si recordul lor de “cel mai mare drapel din lume” intrat pentru scurt timp in cartea recordurilor.

benedetto ne da afara din autobuz, am ajuns la panmunjeom, joint security area, locul in care stau fatza-n fatza nordul cu sudul. aici a avut loc faimosul atac cu toporul, cand nordul a hacuit 2 soldati americani, tot aici a fost incidentul din camera de negocieri, cind nordul a apucat de bracinari si a incercat sa rapeasca un soldat sud corean, tot aici, in ’84, un turist sovietic, venit in vizita la DMZ organizata de nord, a fugit, reusind sa scape neatins de gloantele soldatilor comunisti, probabil cei mai prosti tragatori din lume.

rusul e acum ziarist in state, spune benedetto si ne aliniaza, doi cate doi, ca intr-o coloana de curtea scolii, atunci cand se suna.

maine partea a treia. in DMZ nu ai voie sa te opresti sa faci poze, nu ai voie sa te lasi pe ciuci sa fotografiezi, pentru ca stai in pozitie de tragere si risti sa fii considerat element inamic si sa-ti furi un glont in cap. in poza 2, nu aveai voie sa te apropi de margine pentru ca orice reflexie de lumina pe un obiectiv foto poate fi interpretata de un lunetist ca fiind ..well, eu cred ca astia exagereaza. basca, de pe acea terasa, in teorie, ai fi putut poza si obiective ale coreei de sud si astfel, punandu-le pe facebook, le-ai fi aratat lui kim-jong-un, presedintele cu educatie vestica al coreei de nord. care nu are saracu acces la sateliti, la google earth, la nimic. noroc cu noi turistii care il tinem la curent. paranoia.