ieri, pe sustache, parlamentul nostru de folkisti, hi-qisti, cantareti pe la nunti si petarde neexplodate, au dat liber la furt. conflictul de interese, cumetria, spaguta, nimic nu va mai fi anchetat de dna pentru ca parlamentarii, primarii, astia de i-am ales noi, nu mai sunt functionari publici, deci nu pot fi intrebati de nimeni ce fac ei si familiile lor ca sa-si traga vile, yachturi si conturi in cayman.

incepand cu decembrie ’89 cind ne dadura si noua lambada la televizor de revelion, crestinii fedesenisti, neocomunisti, vechiocomunisti, uselisti, au imbratisat cu patima traditia cadourilor oferite servitorilor umili ai proaspetei-tinerei democratii. cu ultimele puteri, inainte sa ii expire cel de-al treilea si ultimul-am sperat noi-mandat prezidential, ion iliescu l-a gratiat pe miron cozma pe 16 decembrie 2004, scapandu-l cu o semnatura de doua condamnari definitive: cea de 18 ani de parnaie pentru mineriada din 1991 si cea de 7 ani pentru mineriada din 1999, printr-o decizie opusa celei luate de ministerul justitiei care a refuzat gratierea. ei si ce?

pe pagina de facebook a lui miron cozma, caci da, dansu poate fi gasit de fani aici https://www.facebook.com/pages/Miron-Cozma/374755979212909, luceafarul huilei se prezinta cu zdranganelele titlurilor sale nobiliare: inginer minier, lider de sindicat, vicepresedinte-natiunile unite ?????, lider partidul social democrat al minierilor. pagina e plina de dezvaluiri despre hazlia batalie de la costesti din 1999 si declaratii incendiare la adresa stapanului care l-a asmutit in ’91 peste guvern, ca sa scape de mult prea popularul petre roman.

intr-un interviu fabulos dat romaniei libere, pe care il puteti citi in totalitate aici: http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ce-si-reproseaza-miron-cozma-daca-l-as-fi-arestat-pe-iliescu-in-1991-acum-romania-era-o-alta-tara-254088-pagina1.html#top_articol, miron cozma isi incoarda muschii in fatza oglindei de machiaj a marilenei nitzu:

“Dacă aţi putea da timpul înapoi, ce aţi schimba din deciziile luate?

În primul rând, l-aş fi arestat pe Iliescu, în 1991, la Cotroceni, când l-am înconjurat. Dacă era aşa, nu mai exista nici Băsescu, nu mai exista nimeni. Exista probabil o altă ţară, în care oamenii nu mureau de foame. O ţară pentru oameni!

Condusă de cine?

De mine. Eu vă doresc să ajungeţi în situaţia în care vă conduc eu. Ca să vă vedeţi cum conduc eu, faceţi un sondaj prin zonele unde eu am avut sindicate, în special prin Valea Jiului. Să vedeţi ce regretă oamenii. Nu-l regretă nici pe Ceauşescu, nici Iliescu, nici pe nimeni! Îl regretă pe Miron Cozma.

Stilul dumneavoastră aduce, pentru mulţi, cu cel al unui dictator.

Eu, dictator? Ferească Dumnezeu! Păi dacă eram dictator, nu înţelegi că eram preşedinte până acuma? Nu-i logic, la puterea pe care am avut-o până acuma? În ’91, când în Dealul Mitropoliei se scanda „Cozma preşedinte!”. Peste un milion de oameni scandau asta!”

o sa ziceti acum: iata, se putea sa ajungem si mai rau. daca ajungea nebunul asta presedinte, cum am fi ascultat cu toti furdui iancu, cu chica mandra fluturandu-ne pe ceafa, inchinandu-ne la zamolxe si aplaudand-o pe marilena nitu venita sa-i dea interviuri eugeniei voda la emisiunea “profesionistele”.

dar nu va lasati pacaliti. miron cozma si ura fatza de tatucul sau, sunt doar o alta fatza a diabolicitatii iliesciene care isi fabrica asa zisi adversari, ca sa-ti fractureze obiectivele si sa-ti dea impresia ca ai avea de unde sa alegi. si nu poti. suntem singuri, izolati, intr-un decembrie in care cadourile zboara la cei dragi: furati copii si de dna nu va temeti. nimeni nu va poate atinge cu nimic.

azi la 11 am avut o prezentare undeva langa casa poporului. pe drum, din masina am vazut asta:

niste oameni inveliti in pungi galbene, pe care-dubios-nu scria billa, erau carati de jandarmi constinciosi, unul cate unul, saci de organe incarcate in duba parcata la gard. nimeni nu se zbatea, nu se opunea, demonstrantii in galben sedeau confortabil in bratele jandarmilor care ii treceau pragul gradinii, gingasi ca niste ginerici cu ale lor miresici la piept. in poza asta pe care am gasit-o pe http://totb.ro/greenpeace-a-dat-startul-la-exploatarea-aurului-in-curtea-parlamentului-romaniei-protestand-impotriva-proiectului-de-la-rosia-montana/, se vad niste cetateni care casca gura, unul chiar filmeaza.

cand am trecut eu, singura prezenta mass media langa duba care tragea, ca un aspirator urias, scamele galbene de pe peluza curata a alesilor neamului, era o duduie de la protv: strampi fini in gheata neagra, microfonul strans in manusa de piele, par blond tip suedia. trecatorii cascau ochii la ea, jandarmii la fel, soferii aidoma. nimeni nu-si pierdea timpul cu trogloditii astia de ecologisti, basisti, baptisti, teroristi care uite ca au stricat stratul de flori, r-ati ai dracului de derbedei, acum pune mana pe telefon tataia iliescu si cheama minerii sa il refaca.

peste drum de protestul pungilor galbene, in rondul din fata casei poporului, un panou publicitar cu imagini ciordite din marele gatsby si silueta decupata a lui leo dicaprio suprapusa peste o multime incalecata intr-o placinta de carne, perne si artificii, anunta premiera revelionului la palat, cu loredana si brenciu. pute a fatzarnicie, kitch si slutenie.

ce tematica mai potrivita decat gatsby pentru o susa in hogeacul parlamentarilor romani? zice fitzgerald: “They were careless people […]—they smashed up things and creatures and then retreated back into their money or their vast carelessness, or whatever it was that kept them together, and let other people clean up the mess they had made.”  corect.

gara de nord, 6 decembrie 2013, cozi groase, de vulpe, la fiecare din cele 5 case de bilete, oameni in sube negre, cu oaia infasurata pe urechi sau cu nurca pieptanata cu carare pe mijloc, femei cu sarmale in cap si piept epic la care ar putea sa suga 8 lupoaice si 16 romulusi si remusi, injuraturi sculptate in abur ies din gurile poporenilor, miroase a usturoi si a slanina si eu o sa pierd trenul. sau nu, ca uite cfr-ul s-a dotat cu automat de bilete, nu e coada aici pentru ca lumea nu are card sau, daca are, si-a scos banii de mult ca sa-i dea pe varza si carne tocata si pe cadouri de mos nicolae. ajung la automat, apas optimista pe ecran si acesta ma informeaza ca masinaria a decis sa nu functioneze. scrie in engleza ca aparatul e defect si sa ma duc dracului sa stau la coada ca nu sunt mai cu motz. nununu, nu renunt atat de usor, nu sunt baciul moldovean, nu ma resemnez. iaca, acote, mai este un aparat si asta merge stimati cititoare si dragi cititori. dau click pe sagetica, ajung la tabelul de unde trebuie sa aleg trenul, sagetica nu ma mai asculta, isi pune mainile in sold si nu se da dusa de pe sibiu. dar eu vreau brasov. brasov, imping ecranul cu aratatorul, il scarpin, il gadil, nimic. cer ajutorul unei domnisoare grase care asteapta rabdatoare in spatele meu, ea stie cum sa discute cu sagetica, o muta pe brasov, hai ca mai am doar 5 etape si imi iau biletul. circul cu touch screen-ul continua inca 3 minute, la final, cand sa scot cardul, ecranul ma anunta ca la trenul asta nu mai sunt bilete cu loc si ca, daca totusi vreau sa calatoresc in picioare, biletul ma costa tot 46 de lei, la fel cat un bilet cu loc. straniu.

trenul este plin, plin, plin, carduri de elevi, studenti, magazioneri, brandmanageri, coafeze si pensionari se-nghesuie pe culoare, toate scaunele sunt ocupate, mai putin 3 de linga doamna cu blackberry, rebus si blana de nutrie. pe unul din scaune se napusteste o tiganca cu fuste inflorate si unghii pamantii: ‘duamna dragî, ma dor picioarele de-nebunesc’, se naruie cu oftat si face grabita semn cu mana unei colegute cu geacî de piele, sa se aseze pe locul de langa. doamna se repliaza, lasa telefonul si intra in jocul tehnico-tactic, de ocupatie, inceput de florareasa. ma cheama cu un zambet mieros: “poftiti, luati loc, e liber aici, sunt sigura.” nu stau nicio clipa pe ganduri, romanii detin acum majoritatea scaunelor si, astfel, mica noastra comunitate nu traieste sub amenintarea scaderii pretului imobiliarelor. pe culoare, printre studentii cu rucsace si contabilele cu trolere, se taraste pe podu palmelor, cu picioarele intinse-n fatza, ca dan grecu intr-o evolutie la cal cu manere, cine altcineva decat cersetorul clasic de gara de nord. cum mama dracului s-a suit in tren, cum a urcat pe scari, cum crede ca cineva ii va da ceva in inghesuiala asta iritanta, cand deja esti calcat in picioare, asudat, inghiontit si manios ca ai dat 50 de lei pe un bilet fara loc? pe cersetor il doare-n anus, se taraste pe culoar, manat din spate de cei 3 cetateni care au urcat in vagon cu carti si reviste si servetele.

procesiunea s-a terminat, trenul pleaca, nasul vine, doamna cu blackberryul pescuieste o legitimatie din traista, nasul vede un colt si spune “nu, nu, nu este nevoie’. o fi de la man in black? o lucra pentru rusi, pentru americani, pentru summerienii care au colonizat pamantul? n-am aflat. coboara la ploiesti, ea si tiganca si jumate din vagon, lasand loc liber studentilor, sa-si aseze ineptiile obosite de atata drum facut in picioare.

se fac comparatii cu trenurile din india, se deplang conditiile de calatorie, timpul scurt petrecut in gari-cand n-ai timp sa tragi de mai mult de doua ori din tigara-este privit cu dezaprobare, se vorbeste tare-tare, practic se urla de la o distanta de 50 de centimetri intre partenerii de discutie. si se vorbeste la telefon, mult, nimic, gurile se misca si se formeaza cuvinte inutile, asist la o criza de supraproductie de vorbe goale, se construiesc autostrazi conversationale care nu duc nicaieri. unul dintre studentii de langa mine ii spune celuilalt: “am vorbit cu claudiu, l-am intrebat de ce nu a mai dat niciun semn. si stii ce mi-a zis boul? ca nu are minute si i-a fost tarsa sa dea bip.”hahahahahaha- rade zglobiu studentul 2-cine dracu poate sa spuna ca nu are minute in 2013, ca si mama are 300 in retea?

pe culoar trec 3 tiganusi cu steaua. steaua sus rasare, ca o nanananaana, steaua straluceste si lumiii vesteeeeesteeeee. suna un telefon, colindatorul cautat de mama cu milioane de minute in retea raspunde. nimicul curge, umple vagonul.

romania este o tara imbelsugata: avem exces de colinde asa ca le cantam din noiembrie, avem cel mai lung black friday din lume, care dureaza o saptamana, avem miliarde de minute ca sa mancam rahat la telefon, avem multimi de cersetori care sa ne reaminteasca cit de norocosi suntem si gramezi de surdomuti care sa ne vanda pixuri cu care sa ne notam in agende chinezesti cat de norocosi suntem, noi astia care nu avem memorie. doar locuri in vagoane nu avem. pe cine sa sun sa ma plang, ca am 787543 de minute nationale?

ca-n fiecare an la ceas de sarbatoare, cind limba mare si limba mica se unesc umed pe sfincterul patriotului roman, televiziunile se inghesuie sa dea filme romanesti, vesnicele bd la munte si la mare, in actiune, in alerta cu mari comici morti ai ecranului romanesc care miros mai proaspat decat atat de viile cadavre care populeaza studiourile emisiunilor de divertisment.

ce avem azi? sotia lui guta in studioul unei televiziuni, certandu-se cu un domn care este supravegheat de un bodiguard, undeva intr-o camaruta de tipul celor folosite pentru inregistrarea decapitarilor al qaeda, plasata undeva in provincie. nu avem sonor, dar chelnerii de la restaurantul chinezesc la care am poposit, stiu sa citeasca pe buze si se distreaza nevoie mare.

ajunsa acasa zapez si dau peste capatos care ii face loc unei adriana bahmutan dezlantuite. e catranita ca i s-a pus in carca inscenarea unui lesin. da, da, adriana este acum creatoare de moda, are cu dansa in studio o bruneta trista care-imaginile socante ne arata-s-a naruit pe catwalk la bucharest fashion week si a fost scoasa pe brate de bodiguarzi. e un truc al adrianei zice cancan, ia uite la ce se deda ca sa atraga atentia. adriana bahmutean tuna si fulgera din studioul lui capatos: “a disparut profesionalismul din mass media, ziaristii nu stiu ce sa mai inventeze”. nicio umbra de ironie, nicio zvarcolire interioara, dar tu mai adriano cum gatelnita ma’sii ai ajuns subiect de stiri?

deasupra titlului care anunta ca adriana “musca” din dusmani, avem un altul care ne pironeste pe scaune: “simona trasca in chinuri groaznice”. cine?

simona trasca, cum nu stii? pamela de romania, o madama care hraneste barfele cu carnita de pe pulpita. acusi s-a cuplat cu printul timisoarei despre care urla tabloidele: “Franco este tot timpul pus la patru ace! Nu ii lipsesc niciodata costumele de fite, accesoriile fine, precum ceasurile sau esarfele de matase, si ii place sa iasa in evidenta ori de cate ori isi face aparitia undeva! In plus, ii place sa calatoreasca peste tot in lume, dar in special in Europa!”

hahahaahahahahahahahahahhaaaaa. profund, elegant, rafinat. cand mintea ta e hranita cu pipote stricate de la cantina saracilor, cand sinapsele tale sunt pline cu tampoane folosite si scursura de tub catodic, cum sa mai discerni realitatea?

zapez. bd la munte si la mare. iar. nu am unde sa fug, nu am chef sa citesc. ma uit la film si pentru prima oara chiar ma uit la el. bucurestiul era verde, strazile pavate cu piatra cubica, trotuare largi, femei elegante, barbati in costume. in casele pe care le viziteaza toma caragiu investigand diverse furtisaguri, sutzii sunt iubitori de arta, avem tablouri care imbraca peretii, mobila sculptata, covoare si avem biblioteci. casele nu put a saracie mentala, nu sunt showroomuri de mobila, pesteri tzipatoare unde irinei si gigei si-au poleit cu aur tavanul. e adevarat ca la inceputul anilor ‘70 nu aveai spoturi si termopane, dar neamul prost ar fi putut sa execute si atunci o compozitie pe baza de bari de inox, draperii de atlas lucitor si masute de sticla cocotate pe umeri de atlasi din cupru.

cand eram mica si maica-mea vroia sa ma bage-n sperieti, imi spunea ca ma da la tigani, ma baga-n sac si gata, o sa ma puna sa cersesc: “ai vazut ca sunt atatea fetite cu ochi albastri, blonde, puse sa cerseasca.” in anii ’70 romania era o fetita blonda, cu ochi albastri pe care parintii eu au dat-o la tigani. 40 de ani mai tarziu, costumele de fite, accesoriile fine si esarfele de matase, nu pot sa acopere inanitia spirituala de care sufera. noroc ca prostia nu doare, caci daca ar fi asa, s-ar chinui groaznic. ca simona trasca.

acum vreo doi ani, proprietara unui binecunoscut bistro din bucuresti a fost lovita de paranoia. atacul s-a dat in miezul zilei, in fata clientilor, nimeni nu a intervenit si de atunci femeia are buba la cap. i se pare ca din secunda in care se duce la toaleta sa-si pudreze nasul, angajatii ei incep sa o fure. toti. chiar si rudele, verisoare si matusici angajate sa o ajute la bucatarie, cineva in care a sperat sa aiba incredere. de fapt rudele sunt cele mai ale dracului pentru ca, tupilandu-se sub mantaua amintirilor comune si a sangelui lu tataia, dumnezeu sa-l ierte, ciordesc nebanuiti. nu de putine ori, sunt chiar sefii sutilor.

dupa o vreme paranoia a mutat si patroana a ajuns la concluzia ca nici macar nu trebuie sa iasa din pravalie ca sa fie furata: “cu mine de fatza se intampla majoritatea faptelor. asa am ajuns sa stau zi-lumina cu ochii pe ei, sa numar banii din casa, sa masor salamul, sa verific grosimea branzei.”

pardon?

“da dragutza” spune patroana “aveam platou cu mezeluri si branzeturi si furau la cantar. puneau mai putin, taiau mai subtire si astfel castigau niste zeci de grame adica niste zeci de lei pe care le bagau in buzunar. sau la paine, cei care vindeau paine, bateau suma de plata, luau banii, apoi anulau vanzarea. bonuri anulate, sa tot fi fost 10 pe zi, asta inseama 50-60 de lei ori 30 de zile, 400 de euro in plus la salariu.” pai si ce spuneau, cum anulau bonurile, care era povestea? “aaa, ca dupa ce au cerut painea, clientii renuntau sa o cumpere si trebuia sa anuleze comanda. de 10 ori pe zi”.

francezu mi-a povestit ca in brasovul anilor ’90, pizzeria lui era privita ca o fundatie de sprijinire a familiilor defavorizate de bucatari si chelneri. fiind tanar si cu teasta tare, bastonul paranoiei a lovit inutil-toc-toc-toc, in lemnul capului,  fara sa produca macar o zgarietura inocentei de cetatean crescut in grenoble. a ajuns in pragul falimentului, asa, cam la vreo 2 metri, cand a inteles ce i se intampla: chelnerii si bucatarii care ii spuneau ca nu exista clientela si ii aratau stocurile de materie prima neatinsa, foloseau faina si ouale aduse de ei, pe sustache, fara acte, framantau, coceau, turnau berea in pahare si banutzul il bagau in buzunarul propriu pentru ca francezu asta oricum e prost si trebuie pedepsit pentru ca e prost, deci norocos si nici nu a mancat, ca noi, salam cu soia.

in romania, mentalitatea ciorditorului care se simte haiduc onorific intitulat “descurcaretul”, este apreciata si promovata. fratii, tatii, unchiesii isi tapeaza rubedeniile mai avute. de ce? pentru ca au. si daca ele au, o sa continue sa aiba si cum toti capatuitii sunt si avari, tu, asta mai costelivul, trebuie sa te descurci, sa iti iei singur ce este al tau.

nu iti mai gasesti pasta de dinti sau doua carti? normal, au fost matusile peste noapte la tine si au luat si un sul de hartie igienica sa aiba pe drum. de ce nu cer? ca sa evite condescendenta ta. ele nu sunt asistate, ele sunt descurcarete, au efectuat o activitate aducatoare de beneficii, nu au stat la mila ta.

ciordeala nu este normala. ciordeala este norma. colegu pila mi-a trimis ieri articolul acesta: http://m.hotnews.ro/stire/16115695. pe scurt, 60% din angajatii marilor intreprinderi vin la serviciu doar ca sa fure. ce nu zice articolul este ce se intampla cu restul de 40%. eu cred ca vin sa invete sa fure. isi desavarsesc educatia, se specializeaza. servesc cursuri la zi, cu cei mai buni profesori. ce se intampla cu cei care nu se tin cum trebuie de studiu? repeta anul sau sunt exmatriculati. pentru ca in campul muncii in romania, nu avem nevoie de puturosi, de cetateni care nu stiu sa se descurce.

zice la televizor: romanii sunt frumosi si destepti si, mai cu seama, romanii sunt descurcareti. intrebarile mele sunt: cine i-a incurcat atat de tare si cand o sa iasa din hatisul asta care nu-i lasa sa aseze caramida pe caramida, fiind prea prinsi cu piaptanul-n parul destinului?

vecinul de la 5 e patriot, a scos tricolorul la geam si a invartit hotarat butonul, lasandu-l pe furdui iancu sa slobozeasca chemarea la sarmale si unitate nationala: noi suntem romani, noi suntem romani, noi suntem aici pe veci stapani. disperarea cu care invocam permanenta noastra in spatiul carpato-danubiano-pontic imi aminteste de vorbele lui margaret thatcher: power is like being a lady. if you have to tell people you are, you aren’t.

timp de 2 ore, vecinul de la 5 hraneste mandria nationala a colocatarilor, ca pe porumbei, cu folclor de plastic. apoi scoate tehnica militara de varf, butonul sonorului fuge la maxim (sau o fi inregistrarea mai buna). tudor gheorghe o zbugheste pe boxe, zdrangane ferestrele si, pentru prima data, ascult versurile lui nenitescu:

Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;

Acolo, unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;

Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;

Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

cine e poetul nenitescu? un galatean, nascut la mijlocul secolului XIX, nationalist, trecut prin razboiul de independenta, ranit si decorat cu steaua romaniei si virtutea militara, autorul unei basculante de poezii patriotice. mihai viteazu, mircea cel batran, decebal si stefan cel mare, toti supereroii din benzile desenate ale istoriei romanesti apar de-a valma in lirica lui nenitescu intr-o supa nationalista in care amestecam stejari, stanci, codrii, curaj si pui de lei. o retorica primitiva chiar si pentru anul 1877 cand romania ii avea deja pe eminescu si pe caragiale.

150 de ani mai tarziu, vecinul de la 5 se-ndoapa fermecat cu delirul patriotic al lui nenitescu. are multe calorii, mai multe decat o fasolica fiarta cu ciolan. sufletelul lui trebuie si el hranit cu niscaiva mandrie si cum poti sa faci asta? la televizor e ponta si gadea si dragnea, nu tu flacai cu piepturile tari, nu tu stejari inalti si munti stancosi si neclintiti ca voinicii ce moartea in fatza o privesc. la televizor sunt tzatze siliconate si starlete operate, e vadim venit direct de pe platourile de filmare ale lui tim burton si batrana care canta o melodie populara de doua saptamani, dupa ce s-a socat, trezindu-se legata cu cearsaful de pat, la spitalul din botosani unde fusese internata, fiind bolnava de diabet.

valeria iurescu-asa o cheama pe cantareata diabetica-s-a oprit din cantat dupa 2 saptamani si tratamente cu sedative puternice care l-au facut pe sot sa decida ca ar trebui sa o ia acasa. ma gandesc ce ghinion a avut cu alegerea repertoriului: daca ar fi cantat “noi suntem romani, aici pe veci stapani” ar fi ajuns clar la vocea romaniei, editia speciala de 1 decembrie, de-a dreapta loredanei fosta groza actuala joker.

sau “pui de lei”, tot a lui nenitescu. sa mai vada si bietul romanas ceva frumos la televizor. macar acum, de ziua nationala.

iedera umana a acoperit gardurile, s-a catarat in copaci, pe stalpi, e densa si frematanda. ma-mping in varfuri si incerc sa arunc cate o privire la detasamentul care tocmai trece la parada. sunt motociclisti-ii aud dar nu ii vad pentru ca, in namolul care a inghitit iarba de pe marginea soselei kisseleff, sute de oameni si-au pus pe ceafa caramizile genetice, cu caciulite si stegulete tricolore in mana. zidul are 2 metri jumate si nimeni nu se da dus, stau cu toti, umar langa umar, prinsi in noroiul maro lipicios care suge talpile atunci cind le ridica din sarutul rece.

e frig al dracu, soare cu dinti. nimeni nu aplauda, nimeni nu striga. ba da, se pornesc aplauzele cand-p-asta il vad si eu-trece un blindat nisipiu. printr-un chepeng micut, de masina de spalat, iese bustul unui soldat care mangaie, incercand sa linisteasca, un caine lup cu zgarda tricolor si urechile turtite, care arunca priviri speriate in jur. a auzit si el ce le fac bucurestenii cainilor, le taie botu cu sapa, le pun sticla pisata in mancare. dar nu azi, azi copiii tzipa: cainele-cainele si ii fac cu mana cainelui-colonel-locotenent-maior, ce-o fi el. aplauzele sunt inghitite de urletul elicopterelor si al unui avion mic si rosu care trece pe deasupra. cu ochii dupa ele, fac un pas inapoi si incalc prima regula de pieton din bucuresti: niciodata, dar niciodata nu calci iarba. si nu pentru ca e vreun semn care te ameninta cu amenda de 10.000 de lei daca faci asta, ci pentru ca intotdeauna te asteapta un rahat de caine, de gunoier, de jder, de mistret. asta e moale si galbui, imi gaseste talpa, se lipeste bine-poate a facut armata la trupele de genisti-il tarasc de marginea bordurii hotarata, cu spatele la defilarea pe care-oricum- nu as vedea-o. langa mine, inca doi domni se sterg de cacat-fiecare cu al sau-intinzandu-l elegant pe trotuar.

nicaieri nu e vreun stand de unde pot sa cumpar steag, nicaieri nu e vreun kiosc de unde sa cumpar tzuica sa ma incalzesc, de ce nu m-am gandit eu din timp sa fac niste bani la aceasta mareata sarbatoare? notez mental pentru la anul sa vin pregatita. cat mai dureaza? pe bulevard bocane copitele unui regiment calare, soldatii sunt cocosati, cazuti peste capetele cailor pe care nu-i vad. ba da, hai ca s-au plictisit niste cetateni si uite-i ca pleaca. zidul uman se destrama ca un plovar mancat de molii. splaf-splif, oamenii parasesc imbratisarea noroiului si navalesc pe strazile secundare. gata, defilarea s-a terminat. cum? s-a terminat deja milionul de euro bugetat de guvern pentru organizarea paradei?

da, pai tu cat crezi ca e de mare 1 milion de euro? daca ar fi asa de mare, crezi ca ar fi atat de usor de facut de toti baietasii de la tribuna oficiala?

pe strada docentilor, un grup de indivizi, costumati in uniforme de la primul razboi mondial, asteapta o comanda langa un autobuz stravechi, anii ‘60, din a carui teava de esapament iese un fum cenusiu, mai puturos decat cel scos de un t-34. ostenii tarii-altii, cu lunete pe casti si mitraliere in brate, se catara in autobuzele de pe vremea lui dej, coloana de masini e imensa. domnite cu buricul gol se pozeaza cu soldati, razand capreste.

pe bulevard, tehnica de lupta a fost invadata de copii. sute s-au catarat pe turele, pe aripi, in carca soldatilor, sclipesc blitzurile, o duduita isi face profil de facebook, pozand sexi pe un transportor. mos craciun e mancat de balena, n-are nicio sansa sa se puna cu unitatea din afganistan, scorpionii vopsiti pe fatza, care iau copiii pe genunchi si ii lasa sa stranga mitraliere la piept, privind increzatori in obiectivul camerei lu taticutzu.

ultimul sondaj spune ca 66% din populatia romaniei are incredere in armata. de ce? de ce cand armata romana a tras 13 milioane de cartuse de razboi intre 22 si 27 decembrie 1989, fara sa dea socoteala pentru ele? cand armata romana este in parte responsabila pentru timisoara? cand la conducerea armatei romane a fost pe perioada cea mai dubioasa a revolutiei romane si a primelor luni de “democratie” un ofiter gru, generalul militaru? cand acesta a fost urmat de omul cu picioru in ghips, generalul stanculescu, condamnat in 2008 la 15 ani de inchisoare pentru omor deosebit de grav pentru reprimarea revolutiei de la timisoara? cind ministerul i-a revenit apoi generalului niculae spiroiu, cel care-zice wiki- “a condus unitatea motorizată care a mutat arhiva CC al PCR din sediul Comitetului Central în depozitele armatei. [1] Abia în anul 1995 Armata a început să predea dosare ale PCR către Arhivele Naționale, procesul acestei preluări prelungindu-se până în anul 2000.” si tot asa, si tot asa, si tot asa.

veseli, romanii isi aseaza copiii pe blindatele armatei. bulevardul kisseleff e plin de namolul intins de micile senile umane. si de rahat. armata e cu noi, armata e cu noi.

acum 20 de ani, a fost ucis ioan luchian mihalea, cunoscut fondator al grupurilor song si minisong, cel mai carismatic prezentator de emisiuni de copii. imi amintesc cum zaceam in fatza televizorului cate 2-3 ore in fiecare duminica dimineata, impreuna cu frate-miu, rapusi de candoarea si umorul cu care mihalea manipula o sala plina cu sute de oameni, majoritatea copii de pina in 6 ani, jucandu-i pe degetele lungi ale mainii lui de pianist, ajuns dirijor. mihalea-acest uri geller, omul care indoaie lingurita de inox al celui mai incapatant spirit, nu a reusit sa indoaie boxul si ciocanul cu care a fost batut de cei doi asasini, inchisi pe viata la penitenciarul de la giurgiu.

in locul gol lasat de mihalea nu a mai crescut nimic. s-au mai facut emisiuni de copii, insa din baltoaca de magicieni, abramburici si jojouri, nu au iesit decat perechi de tzatze expuse in filmele de batranete ale lui sergiu nicolaescu. cablul telefonului invartit in jurul grumazului lui mihalea, a sugrumat singura sansa a televiziunii sa ofere modele de inteligenta, sarm si umor. dupa ioan luchian, ecranele au fost umplute de tociu si palade, zane cu gropite si zambete false, dudui in chiloti si hiphoperi homofobi.

pe youtube nu am gasit mare lucru, un singur video de la o emisiune live a lui mihalea. chiar si asa, nu ai cum sa nu vezi ce-am avut si ce-am pierdut: http://www.youtube.com/watch?v=WK-WxN4L_R8

am auzit de kumar de la personalul ambasadei indiei, “la kumar agra palace se mananca cea mai buna mancare indiana din bucuresti, karishma si haveli mai dau chix, dar kumar nu dezamageste”. gps-ul zice ca alde kumar e infipt in miezul tarlalei miliardarilor ilfoveni, pipera, soseaua aceea pe care curg bmwuri si mertzuri si suvuri, pe care van damme nu ar avea cum sa faca spagatul intre doua camioane, caci drumul e mai stramt ca anusul lui dragnea inaintea audierii dosarului referendumului. si la fel de murdar ca intestinele lui. coloana de supermasini nu se misca, ne taram cu 5 la ora printre cioburi de beton, vile strambe, desenate de arhitecti cu diploma cumparata la talcioc. si uite-l pe kumar, firma mare peste un casoc alb-murdar cu geamuri mici, poarta de parnaie, inchisa cu lanturi.

pe poarta atarna un semn care zice “for rent”, pe usa cu zabrele de langa iese tiptil un indian, negru taciune la fatza, buze roz despicate de dinti albi-albi-albi, oare ce pasta de dinti foloseste, sa fie colgate de dat pe oua sau blendamed in trei culori? indianul turuie in engleza: “we’re closed, ne-am mutat la unirii”. doua romancute cara niste cutii imense, pline cu ustensile si le aseaza in portbagajul masinii. pai si inchideti aici? “da. nu se mai poate. plateam 5000 de euro pe luna chirie. si afacerea incepea sa scartaie si am rugat si eu proprietarul sa dea mai jos un pic chiria si ce credeti ca a facut? ce credeti? a pus lant la poarta si semn cu “de inchiriat” in timp ce eu am toate echipamentele inauntru. tot. crede ca sunt nebun sa plec si sa-l las cu restaurantul utilat de mine, sa-l inchirieze maine la altul?”

cui sa il dea fratelo? cine e cretinu care sa dea pe praful asta 5000 de euro pe o vila stramba, o barja naufragiata pe malul garlei numita soseaua pipera? 5000 de euro pe luna? asta inseamna ca doar pentru acoperirea chiriei, fara curent, apa, gaz, taxe, benzina, plata personalului, aprovizionare, mobilier, hartie igienica si sapun, el ar fi trebuit sa aiba zilnic, 20 de clienti carora sa le vanda lucruri de 40 de lei de caciula. care, de unde, cum? cand toate restaurantele sunt goale in timpul saptamanii si doar vinerea, prin centru vechi, gasesti in gaurile de bere, 50 de oameni care nu-si rup, pe consumatie, mai mult de 20 de lei de la gura?

daca matematica simpla a crizei nu l-a trezit pe micul kumar, l-a salvat spinarea care a facut poc. dupa 5 ani, indianul n-a mai fost capabil sa duca povara celor 5000 de euro. cu 300.000 de euro mai bogat, proprietarul-zice kumar-nu a stat nicio clipa pe ganduri si i-a trantit un bocanc in cur. halal loialitate.

cu 5000 de euro kumar putea sa-si cumpere carciuma in spania, da p-afara netul de oferte: http://www.spanishbars.com/location/gentlemans-clubs. cu 300.000 isi lua pravalie la londra. dar nu, indianul meu a hotarat sa-l imbogateasca pe becali.

“nu chiar pe el, pe nu stiu ce ruda de a lui”. care erau sansele sa nu fie un becali in spatele unei mantzocarii imobiliare in pipera natala, locul in care fiecare peticel de pamant a fost hranit de cacarezele oitelor lu tataia-descalecatoru becali.

statisticile spun ca in 2012, piata imobiliara s-a prabusit cu 70% si ca declinul a continuat si in 2013, ca o vila a ajuns la 60.000 de euro, adica exact cat a costat chiria lui kumar pe un an de zile.

dar cum sa-i spui unui becali ca este criza? cum cand tocmai a inhatat de la statul roman 65 de milioane de euro, bani dati de autoritatea nationala pentru restituirea proprietatilor pentru un teren de 21 de hectare din voluntari. cum sa-i spui ca nu ai sa-i dai 5000 de euro chirie pe luna, cind acusi se judeca si e pe cale sa mai ia 46 de milioane de euro, pe un alt teren din voluntari? care criza kumare, cand baietii astia de mananca la tine miel vindaloo, o sa-mi plateasca mie, din taxele lor, milioanele de euro, profit din activitatea prodigioasa de samsarit terenuri la marginea bucurestilor?

kumar s-a mutat de 18 ani in romania si desi are nevasta romanca, doi copii cu dumneai si pune mancare in fafuria poporului roman de atata amar de vreme, nu-ntelege nimic. si-n new delhi e mizerie, cum sa nu. dar nimic n-o taie pe cea din pipera. namaste.