francisc de assisi si voiculescu

“tati, tatiii” urla baietelul, fugind cu mana tatalui, bratul se intinde-intinde-intinde, ca un furtun chinezesc de dush, taticu incearca sa-si stranga membrul desirat in strada, “da puiule, stai cu tata, ce e?”, “tati de ce fac oamenii astia poze la magazine?”, “pentru ca tati, cu fotografiile astea in mana, diseara sau poate maine, vin si sparg magazinele, ca stiu ce si de unde sa fure” ii explica sfatos latz lungila fiului sau marienus, imi fac cruce, sunt in assisi, oraselul sfantuletului francisc care intelegea graiul animalelor, eu il inteleg pe cel al conationalilor mei loviti de dambla si parca-parca, le-as arunca in trocuta un haloperidol sa le rezolve paranoia sau o pastila care sa le dea “darul” muteniei, sa nu mai intinda straturi groase de prostie inmuiata in mania persecutiei si peste generatiile urmatoare.

pina sa ma caut de pastile, romanii dispar in coada groasa de nemti de la intrarea in basilica, nemtii coboara greu, luati laolalta cred ca au 1400 de ani, isi tarshaie mileniile cu frica pe scarile care coboara in cripta unde doarme sfantul francisc somnul de veci, aoleu, achtung la treapta, achtung la balustrada, achtung la camera foto ca o dai de pereti.

cripta e pazita, in mijlocul ei e o piatra mare, inconjurata de un gardulet de fier, pelerinii polonezi se odihnesc pe bancute de lemn, restul, ne invartim in jurul cataroiului, maini dibace au strecurat in spatele gardului de fier, linga francisc, pozele unor rubedenii, vii sau moarte, nu putem sti. ne invartim in sens opus acelor de ceasornic, ocnasi in lanturi, mainile mangaie inelele metalice, ating piatra, cauta norocul trecut din adeneul sfantului in bolovanul care-i sta pe piept, copiii urla, poporul freamata, din chioscul de la intrare, cerberul latra “silencio”, “silencio”, “sailans”, “no foto”, “no video’, “no foto”, telefoanele fac clic-clic, tehnologia bate biserica si regulile ei inguste.

e cald si cei care vor sa aprinda lumanari trebuie sa-si puie pofta-n cui, nu cred c-ar scapara brichetele ca oxigenul e tot in plamanasul pelerinului care se invarte si uite ca ne-am intors de unde am plecat si, in lipsa unui loc liber, ca polonezii sunt tare obositi, suim golgota din nou, spre parter, ufffff, hai c-am facut-o si p-asta.

frustrati de interdictia fotografierii la mormantul sfantului, poporenii se reped la etajul 1, in curtea interioara, si dau drumu la haita de clicuri: “stai asa”, “sprijine-te de coloana”, “hai inca una”, “va rog frumos imi faceti si mie”, nu mai prididesc sa prinda momentul, sa imortalizeze clipa cind ei, crestinii, au zambit crestineste, cu picioarele la 5 metri peste mormantul sfantului asta de treaba care vorbea cu pasarelele si a reusit chiar sa semneze un pact cu un lup sa nu mai atace gospodariile satenilor, daca acestia ii dau regulat de mancare.

un sfant francisc mi-ar trebui si mie, sa-mi spuna ce zic animalele astea de la antene si chiar sa-l convinga pe voiculescu sa nu ne mai atace gospodariile, ca doar il hranim si-i umplem gusa de peste 25 de ani.