Archive

Monthly Archives: July 2013

dupa a 98-a curba invartita dupa inelarul muntelui, te versi epuizat in micul orasel orosei. motociclistii vajaie, jaaap-jaaan, ambaland motoarele, ecoul izbindu-se nebun de peretii de piatra ai stradutelor stramte. aleea se deschide intr-o piateta rotunda in mijlocul careia a ingenuncheat o biserica pipernicita, cu peretii din bolovani, fecioara zambind senil de pe zid, cine sunt si cum am ajuns aici si de ce e atat de intuneric?

cainele tonino are 13 ani si 130 de kile de lene lungite de-a curmezisul intrarii in hotelul cu usi albastru-deschis unde ma naruiesc dupa o zi de alergatura. de pe usa zambeste rosu cerculetul care anunta ca aici, in pustietatea miniona a oroseiului, hotelul su barchile a crescut un bucatar demn de ghidul michelin. 4 cruci batute la repezeala si plonjon in antreuri:

crema de branza onctuoasa

marmelada de ardei iute, dulce piscacioasa

feta proaspata, alba si grasa

peccorino aromat si crapat

masline combinate cu coaja de portocale, mmmm

totul combinat cu un nan crocant, stropit cu ulei de masline si presarat cu sare grunjoasa.

sa vina cavaleria:

millefeuille de crema de branza

carpaccio de peste spada marinat

sardine cu capere si rosii

si apoi infanteria:

spigola invelita in cartofi

ton cu rucola, rosii si ceapa

orosei e la cativa kilometri, peste 10, de mare. orosei nu are un primar in costum de baie retro si nici care alegorice pe care se batzaie domnite cu iq-ul cupa a.

oroseiul insa are peste. ceva nemaintalnit pe coasta romaneasca a marii negre unde doar somonul de metro reuseste sa ajunga, grabindu-se in amonte, din ladita frigorifica in ladita frigorifica, pina-n farfuria mamaiotului.

intotdeauna m-am intrebat cum e posibil ca la marea neagra romaneasca sa nu reusesti sa maninci un peste decent, sa cauti disperat hamsii, sa iti iei cu pile calcan, sa nu gasesti nici picat cu ceara icre, sa astepti ore pentru un cartilagiu de rechin, sa speri ca azi vei prinde un guvid trist la mitocanu sau la dinamo sau ..dar nu, nu, nu avem decat porc.

celebrul porc de marea neagra.

pentru ca pestii lucreaza in consiliul local sau direct la primarie.

maica-mea, ipocrit bisericoasa, zice ca nu trebuie sa te bucuri cind moare un om. hmmm.

imi amintesc perfect luminitele bradului, rosii-verzi-albastre, colorand electric fetzele vecinilor inarmati cu toporase de batut snitele si facalete, garda blocului care apara locatarii de teroristii arabi trimisi de cizmar sa ne ucida, stransa toata la noi in sufragerie. cu ochii-n televizor, revolutionarii de scara urmareau procesul sotilor ceausescu, nadusind, urland, ciocnind tuici, dandu-le pe gat fericiti, “pooorculeee, ai murit poooorcule!!!” striga unul din ei, cred ca domnul marcu. sau era gavriliu? se mai bea o tuica, se mai multumea proniei, maica-mea chiuia, oamenii se imbratisau, cu ochii-n pixelii aranjati mortal pe fatza incremenita a dictatorului si sinistrei sale sotii.

aveam 16 ani si, pentru 2-3 ore, cadoul de craciun perfect a fost asasinarea televizata a celor doi. maica-mea a fost pentru prima si poate singura data in viata de acord cu mine.

14-15 ani mai tarziu, televizorul a tarat in camera, ca o pisica mare si tarcata, o stire ca un fazan gras care mi-a umplut din nou sufletul de bucurie: actiunea se petrecea in judetul zalau sau timisoara, undeva unde palinca si slibovita se beau de la 5 dimineata, in cafa. se crapa de ziua, nuntasii pleaca trotilati in dacie, zdraaaaaaang, drumul se frange intr-o alta masina venita de pe contrasens unde, desigur, erau alti betivi. nuntasii sunt raniti, din masina doi se tarasc afara 5 ciomagari care le rup spinarile nuntasilor, pumni, rangi, picioare, va-n gura care ne-ati stricat masina, r-ati ai dracu si da-i si bate-i si rupe coastele fisurate din accident, desavarseste cum ar veni, voia sortii. mardeiasii se suie in masina lor, iau curba si se ciocnesc plastic si definitiv cu un tir care le stinge lumina. frumos.

cineva se uita din cand in cand la google maps, zumeaza pe zalau si face dreptate.

nu stiu cine e nae nicolae, cum nu stiam nici cine sunt pumnacii din ardeal, insa stirea mortii lui m-a bucurat necrestineste. m-am gandit de cate ori s-a strecurat, a taiat, s-a bagat, a accelerat, s-a incrucisat, nu a acordat. puteam sa fiu eu intr-o masina venind din dreapta, nu trenul, si m-as fi facut eu zob, ca n-am blindata sa ma protejeze. de cate ori n-a asteptat regele imobiliarelor la bariera, de cate ori a zburat peste ea, privind doar inainte, gandindu-se la milioanele pierdute cu fiecare secunda de stat in coada?

uneori mamicuto e bine sa te bucuri cind mor oameni. poate asa mai ajungem sa traim si noi.

camera e alba, un stergar rosu, rana deschisa pe perete, lemnul intunecat al dulapului strange ca o gaura neagra lumina strecurata tiptil din gradina cu maslini, cat face? 50 de euro, cu tot cu mic dejun, wifi, magarul in calduri din curte si caprele hipnotizate care impung turistul cu priviri galbene. batrana trancane in timp ce noteaza datele din pasaport: singura sansa a sardiniei este turismul dar criza a venit cu un ac mare si a dat o gauruoaca in colacul de salvare, nici turistii nemti nu mai vin cum veneau odata, nici turistii nemti nu mai cheltuie cum cheltuiau odata, nici turistii nemti nu mai maninca la restaurant cum o faceau odata, nimeni nu mai da bani pe sezlong, prosopul se pune, ca-n ‘70, direct pe nisip, ce tot atatea umbrelute, ce tot atatea cafelute si terasute? turism spartan, cu napolitana-n punga si bere de la chiosc. si atunci cum sa faci bani?

batrana spune ca acum se ocupa singura de pensiune pentru ca salariul unui ajutor i-ar curata din pusculita lunar intre 1200 si 1800 de euro. ati auzit de munca la negru? baboiul se infoaie: aici e sardinia, sardinia nu-i italia.

am vazut ca ati scris asta pe toti peretii, dar daca deschidem conserva acestei strigaturi ce gasim inauntru? femeia aduce un cartoi gros, hartie fina, fosneste ca matasea cind intorci paginile. fiecare agriturism din insula a primit de la autoritati o carte de istorie a sardiniei: in prima zi au fost nuraghi, a doua zi pe la pranz au sosit fenicienii, pe seara au picat si romanii, apoi vandalii, biblia insulara te poarta prin 500 de pagini de catrene si versete care contin explicatia clara si netagaduita ca sarzii nu-s italieni pentru ca…

…tobe, respiratie inchisa-n cosul pieptului..pentru ca sarzii nu sunt corupti.

eeee, na. nu cred. serios-zice batrana-in sardinia nu se munceste la negru, in sardinia se platesc taxe, in sardinia se fac controale si nu se dau spagi. mafia a incercat sa gaseasca o fisura in sistem, nu a reusit si i-a lasat in plata domnului de degenerati, auzi, sa nu fie corupti, ce prostie. “nu avem mafie in sardinia. mafia ne lucreaza din italia, de unde controleaza accesul in sardinia”.

sardinia e a doua cea mai mare insula din mediterana si, dupa prabusirea in genunchi a industriei palita dupa crestet de criza din 2008, nu i-a mai ramas decat maslina, capra si petrochimica din sud. sarzii sunt la lucru in germania, olanda sau anglia iar acasa parintii lor se carpesc cu turism. dar cum ajunge turistul in batatura pensiunii din villasimius? cu avionul sau cu feribotul. “avem trei aeroporturi, unul de jeturi si bogatasi, doua de sarantoci insa nu avem flota de avioane ca italienii nu ne dau voie sa ne facem una. avem feriboturi dar toate sunt detinute de o singura familie, italiana, e monopol si un drum de la genova la olbia, desi de 3 ori mai scurt, e de trei ori mai scump decat un drum de la genova la palermo”. de ce?

sardinia nu e italia

pentru ca mafia vrea sa creasca turismul la ea acasa, in puglia-calabria-sicilia, sa aiba si gura camorrei ce manca. scrie despre toate astea in biblia insulei varata in sertarul noptierei de catre autoritati? “nu, dar stie toata lumea.”

sardinia nu e italia. sardinia e curata, spalata si saraca. ii spun batranei ca mandria nu a tinut nimanui de foame. si ea raspunde darza ca prefera stomacul gol decat o indigestie de la servit galeata de rahat. sardinia nu e romania.

fructele maniei/the grapes of wrath are vreun kil, poate un kil si ceva. o carte mare, groasa si manioasa, in care john steinbeck spune povestea celor multi, sarantoci si prosti calcati in picioare de cei putini, chivernisiti si iscusiti.

este istoria familiei americane spulberate de pumnul paros al crizei din ’29, care a rasturnat lumea cu fundul in sus, a pus miliardari la pamant si a-ngropat sub alunecarea de teren gigantica a economiei, milioane de amarasteni. nu avem supereroi care sa te apuce de subsuoara si sa te ridice peste convulsiile civilizatiei care trage sa moara. avem doar supererori care te-mping in tocatorul de carne din care nimeni nu mai iese viu. urcusul pe golgota e simplu: criza loveste, ramai fara casa, nu-ti mai poti plati banca, citesti un anunt publicitar care te cheama in california paradisiaca, strangi ultimii bani ca sa poti sa-ti pui neamul in miscare, pe drum descoperi ca nu esti singurul si sute de mii de alti sarmani au facut acelasi lucru. familia se destrama, california dezamageste, foamea iti roade speranta si-ti ciunteste mandria, ai face orice daca ai primi paine pentru acel orice. se fac greve, se sparg greve, se moare, se fuge, se mai moare putin, se arata cu degetul sistemul corupt, democratia stramba,fermierul ticalos, bancherul marshav.

fructele maniei a aparut in 1939 si a fost cea mai iubita-urata-lovita-mangaiata-adorata-hulita carte a anului, steinbeck a fost acuzat de socialism, comunism, propagandist intrigant care vrea sa distruga spiritul american. cartea a fost arsa in ruguri ridicate de cetateni pe strada dar a primit si pulitzerul pentru literatura de fictiune.

si are un kil, un kil si ceva, cum ti-am spus mai sus. daca citesti 3-4 pagini zilnic, in metrou, dupa o luna o sa ai bicepsu mai lucrat decat la sala. doua dintr-o lovitura: sala de lectura de forta.

in dreapta, dealul se grabeste in marea turcoaz, in stanga urca molcom printre livezi de maslini si tufe cu flori roz, gigantice, ca-n mlastinile din jurassic. dintre copaci sclipeste un ochi de geam, ba nu, sunt mai multe, e o colonie de vile camuflate perfect in vegetatie, ferestre imense intoarse spre mare, acoperisuri de tigla pamantie, bronzata ca un pescar in august, pereti verde palid unii, altii maro discret; o draperie alba zbatandu-se in vant e singura care tradeaza banii grei pititzi la marginea soselei.

pentru ca vilele astea modeste, ascunse-n burka verde a maslinilor, sunt case de boieri suedezi, englezi, nemti si olandezi, fiecare a costat un milion de coco, la poarta discreta, de metal, e-un nene in livrea care-ti parcheaza masina si-ti tunde iarba si-ti scoate soparla din baie. daca nu ai fi atent, ai trece pe linga colonia miliardarilor din chia fara sa-ti dai seama ca exista. cum sa le explici oamenilor din certeze ca exista un neam de jupani care, desi au bani, nu vor sa se arate?

pai daca as fi avut eu banii astia imi faceam aicisa un p+4, cu piscina d-aia vopsita in bleu, acoperis de tabla, lindab sa reziste o viata, si mi-as mai fi pus niste geamuri mici, termopane normal, sa nu se piarda caldura si faceam niste scari de marmura care sa ma ridice pina la usa cu sticla-ochi de musca, d-aia bulbucata de care si-a pus si nea doru, vecinu de se intoarse din franta plin de gologani si la scari puneam mana curenta de inox, stralucitoare si as vopsi toata casa intr-o culoare vesela, un roz aprins sau un portocaliu sau un verde fistic, sa se vada minunea de la 2 kilometri. asta inseamna ca as taia toti copacii din jur, ca oricum sunt strambi si din cauza lor sunt tantari aici si pasarele care-mi ciripesc in cap si dau prost cu zaru cind leg o tabla cu vecinu doru. si-n fatza casei mi-as face asa, un garaj de tabla, ca nu pot sa las mertzanu sa-l manince aeru sarat si sa faca pescarusii caca pe el, si as vopsi si garaju de tabla, eventual in culorile tricolorului, pentru ca sunt mandru ca sunt roman si am facut bani si vorba cantecului ‘asa-mi vine un chef nebun, ca sa pun octavia-n drum si un metru cub de bani, ca sa moara ai mei dusmani”.

la cum arata viloacele din tara noastra, ar trebui ca dusmanii sa fii crapat cu totii. de cancer pancreatic declansat de excesiva gadilare a bilei de catre creatiile arhitecturale ale romanilor chivernisiti.

pipera e un cosmar in pastel, cu garduri de parnaie de dupa care se itesc lindaburi si antene parabolice, maramuresul e republica prostului gust, o insiruire de showroomuri hidoase din care ies muieri cu fuste inflorate si cizme tzipate pin la genunchi si se catara in suvuri sa mearga pin la rau, sa aduca saci cu pietris, sa continue ctitoria. cetatea brasovului arata ca un canis epilat, padurea rasa stramb ca sa se vada meterezele.

acum inteleg: daca in restul lumii arhitectul face case, in romania, arhitectul e ucigas platit, ieftin si foarte eficient: mierleste mai multi dintr-o lovitura si nici nu lasa urme.

se sesizeaza din oficiu dna-ul sau ..?

rafinariile au crescut, buruieni gigantice la marginea soselei, tevi contorsionate, conducte ruginite se alearga deasupra mlastinilor pigmentate roz de pasarile flamingo. marea gri inchis linge plaja gri deschis, nori gri soarece se aduna in palma cilindrilor gigantici ai depozitelor de petrol, gri si ei, gri piele de mort. claxoane, tiiiiiiiiiiiiiiiiiit-tuuuuuuuuuuuuut, cisterne de petrol te-nghesuie din spate, te-mping, urmate de-un cordon de pickupuri grabite, se depaseste pe linie continua, pe dubla linie continua, graba de tara in curs de dezvoltare care fugareste impiedicata iepurele progresului.

cagliari creste alb dintr-o stanca alba, in port multiplii de titanic isi varsa incarcatura de americani si nemti, lume grasa si blonda gafaind pe strazile graffitate care urca si urca si urca in timp ce transpiratia coboara pe tample, aluneca pe spate, se-nghesuie in zambetul feselor, mai avem mult?

hai c-am ajuns, turnul elefantilor, strazi xs, stramte ca gulerul de helanca, se muleaza pe tine, carciumioare scobite-n piatra, crescute ca alunitele pe case, terase si pe terase negri si indieni si paki cu flori si sabii de plastic, fluiere translucide si coarne de drac, munca de surdo-mut de tren, obrazul ingrosat de refuzuri, nu rezolvi nimic cu un “nu multumesc”, repeti de 3-4 ori pina decid sa te lase sa-ti bei cafeluta in liniste.

senegalezi, etiopieni si batalioane de magrebieni se-nghesuie sub coloanele imenselor cladiri din port, cagliari e-o marsilie imperecheata cu casablanca, afumata cu iarba si hasis, impietrita in anii ’70.“spanioli?” intreaba un bursuc in costum, intinzandu-mi un fluturas cu un restaurant de peste, nu, romani, “aaaaa, dragos-tea” zice sacadat, bajbaind nesigur consoanele, aprob, zambeste si merge mai departe “dracula, mutu, george haghi”, hagi, gheorghe hagi, regele ii spuneam noi pe vremea cind mihai era terfelit in romania mare si in deradere chemat balbaitu.

pe masa se inghesuie icre presate cu telina si peste tras in unt cu nuci, homar a la sardo si spigola cu cartofi copti la cuptor si trecuti prin zafferano, vinul curge, alb si parfumat si ineaca pachetelul de dolci sardi cu miere si branza de capra si, capac peste toate vine mirto, un amaro mai bland si mai aromat care te trimite direct in pat.

un neamt isi rupe limba-n italiana, farmacista ii zambeste si ii raspunde-ntr-o germana cantata, hans se intereseaza uluit de unde a stiut ca este aleman, hahahaha!!, ei bine iata ca simtul umorului nu a disparut complet din neamul cel mai muncitor din lume. o alta colonie de nemti a umplut piateta unui barulet discret de linga catedrala, toti se plang de vreme: de 10 zile e frig si ploua si nimic nu a fost asa cum li s-a promis in pliantul agentiei de turism. nu poti nicicum sa te bazezi pe italienii astia viciosi, mentirosi, socialisti, comunisti chiar ca uite cum ranjesc secera si ciocanul de pe zidul amfiteatrului roman. inchis desigur.

un stol de negri vand umbrele negre printre pisici negre, sprijinind zidurile parcarii de linga muzeul de istorie. e soare fierbinte, negri sunt in plovare grele, armuri. se arunca in fata masinilor pe care se grabesc sa le vare in plombele lasate libere, vaslind aerul, aici, aici, aici, nu vrei sa parchezi? atunci poate vrei sa cumperi o umbrela neagra? nici asta? atunci poate imi dai niste bani sa cumpar de mancare la pisica. intr-un cos, o matza-si hraneste copilasii, demna, impietrita intr-un grup statuar.

doua masini de carabinieri opresc cu scartait. negrii inhata pisica, umbrelele si se rup in patru directii. lebedele zboara-n zare, eu ma uit, ele dispare.

marea are 14 grade si nemtii privesc imbaierea ca pe-o problema complexa de gazeta matematica, degetele de la picioare jucand in soseta flausata din sandaua cu scai. stiu solutia, m-a invatat dorj acum 5 ani in mongolia: iei apa in causul palmei, iti freci hotarat fruntea, creierul fuge-ntr-un colt, cu dureri de spate si picioarele inghetate, frica dispare sub plapuma si, eliberat de ratiune, intri brav in apa bocna, injurand printre dinti dar victorios.

marea are 14 grade si arata ca un imens cocktail de curacao, plaja e alba, despic apa si ea ma despica pe mine, sunt o adunatura de bucati de carne oparita tinute la un loc de o piele rosie, traversata, ca o imensa autostrada de detasamente si batalioane de furnicaturi in sus si-n jos, intr-o imensa operatiune de ocupare a simturilor. doar capul imi iese din marea de curacao, inima s-a oprit de cateva secunde, isi trage sufletul undeva in gat, stomacul e strans, ma tavalesc intr-o mare de arici si doar increderea in trucul lui dorj ma face sa continui sa inot sub privirile uluite ale nemtilor.

au mai aparut 4 pe biciclete, o familie cu parul blond, mama e prima in apa, pina la genunchi, ramine incremenita, tatal trece in fuga, urland, calcand apasat apa rece-clocotita, se arunca, splaaaaash si iata-l crosetand rapid un soi de crawl grabit, de om urmarit de garda financiara, 14 secunde si a iesit.

din 40 in 40 de metri, privirea coboara prin arboretu-nvartit compulsiv de vantul nevrotic si da de cate-o plaja care-ti taie picioarele, avem tahiti, avem caraibe, avem thailanda, avem grecia, turcia si uite si niste uruguay, degetele de piatra ale insulei testeaza apa, tztzttztztztz, are 14 grade, e cea mai rece vara din ultimii 12 ani, carduri de flamingo dardaie inghetate in apele lagunelor, fauvism.

maestralul iti baga juma de plaja-n gura, perfect, oricum altceva nu gasesti de mancare, e luni, zi de odihna cind carciumarii isi desumfla picioarele si-si serviseaza urechile, doi-zece-doi-zece, se aude comanda la mine?

la don gregorio e inchis imi spune billy the kid. si daca tot nu am unde sa maninc, nu mai bine incerc niste calarie? cowboyul isi zdrangane pintenii in jurul unor cai blajini, nu multumesc, mai bine mai incerc o baie. kite surferii isi inoada batistele in aer, vargate, cadrilate, instelate, se alearga pe mare, sar si se rotesc. tupilati dupa pietre, sprijiniti de castele spaniole, alti nemti ling inghetate, vantul iti smulge copilul din mana si mana din incheietura, nu o sa ajung intreaga pina-n apa.

50 de metri la vale, padurea scoate o limba alba de nisip, marea albastru electric, neon de shibuya, gheata. intind mana, iau in causul palmei apa, frec temeinic fruntea, creierul alearga cu picioarele bocna sa se ascunda-ntr-o nara, am intrat. sunt neamtul din balcani, sunt democratia suedeza a lui ion iliescu. sunt moarta de frig. si nemancata. nimic din ce nu am experimentat deja inainte de 89.

multumesc nicolae, multumesc elena, multumesc dorj, ce ma faceau eu acusi, in sardinia, fara voi?

incotro? spre porto pino. computerul arata poze cu dune albe gigantice, e rost de paul atreides si viermi de nisip. soseua se-noada printre munti, acum te-nclini pe dreapta, acuma joci pe stanga, sate cu nume cu x, asterix si obelix si miraculix se-nsira pe ciuci, ca tarancile pe vine, urinand la marginea drumului. tiziano mi-a spus ca nu-ntelege o iota din italiana vorbita in sardinia iar sarda este un foietaj de spaniola, catalana si nuragica.

nuraghi au ocupat insula sute de ani, incet incet au pus cite un calcai si apoi toata sandaua, fenicienii. sardinia a incaput pe mana cartagenei care a pierdut-o in primul razboi punic si uite asa roma a devenit mama vitrega. cateva sute de ani mai tarziu, insula a fost postita intre pisa, genova si regatul aragonez pentru ca in 1479 sa fie ocupata de spanioli si sa-si deseneze pe drapel cele 4 profile de mauri. aceleasi portrete care sticlesc umede de pe eticheta berii ichnusa, numele grecesc al sardiniei.

400 de ani de paella s-au terminat abrupt odata cu scurta ocupatie austriaca, in desfasuratorul spectacolului secolului XIX intrand cafturi cu francezii lui bonaparte si, intr-un final, alipirea la italia mama.

adica de unde vine paula, bologneza mashtera de la luna sulla duna, singura pensiune din porto pino deschisa inainte de 15 iunie. paula e casatorita cu un francez care face mobila speciala pentru hoteluri la paris si face naveta in fiecare uichend, paris-cagliari-paris-cagliari. e plin de expati in sardinia -spune paula-nemti, suedezi, olandezi, englezi si francezi care nu pot sa-si ridice case de vacanta in corsica pentru ca buuuuum, in momentul in care au tras usa dupa ei si se intorc in paris sau in bordeaux sau in lyon, corsicanii pun bombita la temelie si le pulverizeaza investitia cat ai zice “merdre”.

dunele se-ntind alb stins la vreo 3 kilometri de la luna sulla duna. paula imi intinde binoclu: “uita-te dupa un jeep, daca vezi unul atunci nu poti sa mergi pe plaja ca se trage.” pardon? dunele sunt ale armatei, sardinia este ciuruita ca un plovar vechi de moliile nato, 70% din bazele militare italiene sunt in sardinia, o treime din teritoriul insulei e-n stapanirea apevistilor. nu intrati, crocodilii nu-s legati.

“nu-ti fa griji, daca jeepul nu e acolo inseamna ca nu se trage. si oricum se trage de pe barca si o sa auziti zgomotul sau, daca nu auziti, prima oara o sa vedeti fumul iesind din arme. si o sa miroasa a praf de pusca, a explozie”.

sarna paula, halal plimbare la plaja. ma gandesc sa flutur un prosop cu justin bieber sau poate unul de tirist, cu o dama in bikini, poate scap. jeepul nu-i pe plaja, niste nenici coc un chiosc in 5 minute, o familie de nemti se-ntinde pe sezloange. pustiu.

dupa primul rand de dune o pereche se saruta, trantita-ntre copacei contorsionati de vantul napraznic. sardinia profunda-cum ar zice mihnea. in barul el cormoran, o pitzipoanca-n cizme cu blanita la glezne, calca marunt, la bratul unui cocalar cefos care da, politicos, buna seara. muzica urla o cantzonea vesela, pescarii intind cartile pe masa si dau ichnusa dupa ichnusa pe gat. afara scrie mare “sardinia nu e italia” linga o tablita pe care primaria din porto pino te anunta ca ai wifi daca te invrednicesti sa mergi pina la biblioteca satului cu cartea de identitate in dinti ca sa-ti primesti parola.

costa esmeralda e la nici 300 de kilometri distanta si totusi la mii de ani lumina.

pe aeroportul din alghero, motanul si vulpea ranjesc plasticos din spatele lui pinocchio, e 8 fara 4 minute, in chioscul metalic unde ar trebui sa toarca la geam exemplarul de functionarus rentacarus nu-i nimeni, e 8 si 8, functionarul apare, coada rasufla usurata, hai ca nu-i grav, sunt italieni, ce te astepti draga, sa vina la fix? e 8 si 16, functionarul metrosexual isi aranjeaza freza, isi indreapta gulerul camasii, isi mangaie barba, isi aduna scamele din poala si deschide incet-incet-incet geamlacul de care sunt lipiti niste tineri israelieni. fiecare predare de masina dureaza 12-15 minute, hartia 1, hartia 2, hartia 3, se semneaza, se iau carduri, se butoneaza calculatorul cu un aer expert, se citeste pe’ndelete actul de identitate, se priveste cu suspiciune carnetul de conducere, se taie panglica, se unge cheia cu mir, se pupa poala popii. vulpea si motanul isi rad de mine, lui pinocchio i s-a lungit nasul de atat asteptare. unde ne grabim?

sardinia, alaturi de okinawa, are cel mai mare numar de cetateni care au batut 100 de ani raportat la suta de mii de locuitori. cind o sa ajung la 84 probabil o sa-mi iau si eu smartul promis de compania sicily by car. dupa o sa mai am lejer 16 ani de haladuit pe insula, deci, repet, unde ma grabesc?

e 9. niste polonezi s-au incurcat undeva la hartia 27 si nu mai dau de capat problemei. or fi turisti sau au venit si ei la spalat batranii barbugii, care au trisat moartea si-au bagat-o in turbinca? stiind ca economia insulei e muci si somajul e de 15%, in afara de carator de tzucal, spalator de cratiti si facator de paturi, cam greu te lipesti de vreun job aici.

banuiesc ca iar e o sortare mafiota a sectoarelor de munca bazata pe nationalitati, aidoma toscanei sau pugliei sau romei. statistica spune ca din cei aproape 40.000 de straini care traiesc pe insula, 10.000 sunt romani-probabil masiv femei, desigur ingrijitoare, cameriste, chelnerite, urmeaza vreo 5000 de marocani-agricultura, constructii, 3000 de chinezi-negustori, caratori, soferi, 3000 de senegalezi-muste de plaja care te imbie cu genti, fulare si haine de blana la 38 de grade. mai avem filipineze-bone, nemti-pensiuni, turism, case de vacanta, jajaja, polonezi-instalatorii care n-au incaput in anglia si pakistanezi-ehhh, probabil traficanti de droguri.

e 9.37, functionarus imperturbabilus imi da cheile masinii dupa 15 minute de scandal, urlat, amenintat, dat cu ranga in gratii, implorat, modificat, vorbit in manchester cu taxa inversa si alte giumbuslucarii solicitante pentru minte, inima si voie buna. nu-i smart, e fiat 500, manca-ti-as gura ta de macaroana de treaba care scoti din minti turistul, ca sa impulsionezi consumul de extraverale fabricate pe insula dumitale.

daca as fi citit dinainte ca sportul traditional in sardinia e wrestlingul, as fi venit pregatita sa te pun la podea, ti-as fi sifonat cravata si ti-as fi stricat, c-o lovitura de karata, freza pomadata. dar n-am stiut. vulpea si motanul zambesc discret, pinocchio amusina o nemtoaica infofolita. sunt 19 grade si bate maestralul de-ti intoarce buza de sus peste ochi. cum ma vad eu acusi vedetele? cum ma mai uit dupa gwyneth paltrow si sora lu michael si heidi klum? cum?

80 de euro si ai ajuns in sardinia. din mai, wizzairu are cursa directa pina la alghero. pe locuri-fiti gata-start, buluceala pe scara avionului, halimai pe culoar, busculada la scaune. politica darwiniana a wizzairului ma scoate din minti: biletul nu-i cu loc, daca vrei unul trebuie sa marci banul, daca nu vrei sa marci banul atunci trebuie sa infigi cotul in-mereu e-n dreapta ta o baba iute de picior, care se strecoara in fatza dupa tactici indiene invatate la scoala de vara ’87, la coada la macelarie. nu exista liniste pina nu ti-ai pus jos fundu in aeronava, nimeni nu se relaxeaza pe scaune in sala de asteptare, o incordare se citeste pe figurile romanilor care pregatesc tacuti asaltul. in spatele pupitrului, un baiat cu cosuri vorbeste tare la statie, intr-o engleza stricata. genul copilasului de invartitor-spaguitor care lucreaza intr-o regie-companie de stat si, cind vine timpul, isi infige progenitura stramba, ca pe-un stegulet de cocktail in inima colectivului format din alte odrasle inepte. 5000 de euro pe luna-mi-a zis mie un baiat care stia bine sistemul-atat e salariu de entry level la tarom. functionar, fara responsabilitati dar cu program fix de la 8 la 15, daca reusesti sa nu intarzii si sa nu-ti capsezi maneca sacoului de scaun, poti in cativa ani, 1-2, sa ajungi la 10.000 de euro. nu creeeed!!! ba sa crezi-mi-a zis mie baiatu care stia sistemul. pai si atunci ce nevoie au copilasii de smecheri de bacalaureat si de facultate? n-au, dar il dau si dau spaga la doamna directoare pentru ca vor sa-si ajute toti colegutii sa treaca.

parca sunt intr-un banc cu arghezi, iar mi-a alunecat piciorul si m-am indepartat de sardinia. revenim.

in poporul din sala de asteptare identific vreo zece persoane care par dedicate turismului, un careu de intelectuali, ei cu picioarele goale in mocasini de piele intoarsa, camasi pastelate, ele cu centuri si ochelari de soare jacqueline onassis, degete invartite-n inele mari de argint, bratari forfotitoare, soapte. o pereche, el cu bocanci si sapca, ea cu broboada si conversi, patru unguroaice cu parul impletit cu panglici si salvari de panza topita. in rest, babele care merg sa serveasca o canita de apa replicilor lor mumificate in sardinia, cativa pui de cocalari cu par tepos si tample rase, cateva corcotzoaie tinere si bronzate, una din ele, povestindu-le sfatoasa celorlalte, despre amorele sardinian care are hotel si inima larga si generoasa in care a primit-o pe ea, dintre toate fetele din lume, cu chirie.

baiatul cu ten vulcanic si statie da startul, mamaile trec ca o turma de bizoni, se urca-n autobuz, curci pe scaune, imi spun ca ar trebui sa cobor ultima ca sa culeg si ouale pe care le lasa-n urma dar nu pot. valul ma scuipa la scara avionului pe care atarna deja ciucuri de oameni. scara vibreza, in indoitura cotului imi apare capul unei fetite de 6-7 ani pe care maica-sa o mana hotarata din spate, ma-ntorc catre mama si-i arata puhoiul de oameni impietriti intr-o bariera de netrecut in fatza, zambeste pisicher, “corect, am incercat” imi spune fata ei de oaie surazandu-mi dintr-o oala de ciorba, inca un pas, capul fetitei e din nou la subratul meu, nu zic nimic, ma-ntorc si privesc oaia, oaia se uita-n alta parte, fetita se retrage.

si tot asa de 4 ori. stewardesa e demna, verifica biletele, alergand cu papornite si copii, romanii umplu ca gazul incaperea, gaz sarin care ne otraveste vietile. goana imi aminteste de filmul lui iepan, peisaj dupa embargou, de disperarea alergatorilor ca nu vor prinde tarabe si vor rata o zi de comert in iugoslavia rupta de razboi.

aici n-ai cum sa ratezi plecarea, n-ai cum sa nu ai loc, dar paranoia agita mintile, inteapa ca o musca tzetze manutele romanasilor care se invart, se lovesc, se-mpotmolesc intr-o degringolada nesfarsita, daca nu am prins locul cel mai bun, daca nu sunt aproape de prietenu costica, aia mica vrea pipi, hai sa ne mutam linga toaleta, as vrea si eu la toaleta, acum, ca fac pe mine, lasa-ma domne sa trec la baie ca fac pe mine. decolam cu intarziere. toata lumea e incruntata, pachet de nervi. oriunde as pleca, oricat m-as scutura, tara e mereu cu mine.  nicio scapare.