vecinul de la 5 e patriot, a scos tricolorul la geam si a invartit hotarat butonul, lasandu-l pe furdui iancu sa slobozeasca chemarea la sarmale si unitate nationala: noi suntem romani, noi suntem romani, noi suntem aici pe veci stapani. disperarea cu care invocam permanenta noastra in spatiul carpato-danubiano-pontic imi aminteste de vorbele lui margaret thatcher: power is like being a lady. if you have to tell people you are, you aren’t.

timp de 2 ore, vecinul de la 5 hraneste mandria nationala a colocatarilor, ca pe porumbei, cu folclor de plastic. apoi scoate tehnica militara de varf, butonul sonorului fuge la maxim (sau o fi inregistrarea mai buna). tudor gheorghe o zbugheste pe boxe, zdrangane ferestrele si, pentru prima data, ascult versurile lui nenitescu:

Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;

Acolo, unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;

Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;

Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

cine e poetul nenitescu? un galatean, nascut la mijlocul secolului XIX, nationalist, trecut prin razboiul de independenta, ranit si decorat cu steaua romaniei si virtutea militara, autorul unei basculante de poezii patriotice. mihai viteazu, mircea cel batran, decebal si stefan cel mare, toti supereroii din benzile desenate ale istoriei romanesti apar de-a valma in lirica lui nenitescu intr-o supa nationalista in care amestecam stejari, stanci, codrii, curaj si pui de lei. o retorica primitiva chiar si pentru anul 1877 cand romania ii avea deja pe eminescu si pe caragiale.

150 de ani mai tarziu, vecinul de la 5 se-ndoapa fermecat cu delirul patriotic al lui nenitescu. are multe calorii, mai multe decat o fasolica fiarta cu ciolan. sufletelul lui trebuie si el hranit cu niscaiva mandrie si cum poti sa faci asta? la televizor e ponta si gadea si dragnea, nu tu flacai cu piepturile tari, nu tu stejari inalti si munti stancosi si neclintiti ca voinicii ce moartea in fatza o privesc. la televizor sunt tzatze siliconate si starlete operate, e vadim venit direct de pe platourile de filmare ale lui tim burton si batrana care canta o melodie populara de doua saptamani, dupa ce s-a socat, trezindu-se legata cu cearsaful de pat, la spitalul din botosani unde fusese internata, fiind bolnava de diabet.

valeria iurescu-asa o cheama pe cantareata diabetica-s-a oprit din cantat dupa 2 saptamani si tratamente cu sedative puternice care l-au facut pe sot sa decida ca ar trebui sa o ia acasa. ma gandesc ce ghinion a avut cu alegerea repertoriului: daca ar fi cantat “noi suntem romani, aici pe veci stapani” ar fi ajuns clar la vocea romaniei, editia speciala de 1 decembrie, de-a dreapta loredanei fosta groza actuala joker.

sau “pui de lei”, tot a lui nenitescu. sa mai vada si bietul romanas ceva frumos la televizor. macar acum, de ziua nationala.

iedera umana a acoperit gardurile, s-a catarat in copaci, pe stalpi, e densa si frematanda. ma-mping in varfuri si incerc sa arunc cate o privire la detasamentul care tocmai trece la parada. sunt motociclisti-ii aud dar nu ii vad pentru ca, in namolul care a inghitit iarba de pe marginea soselei kisseleff, sute de oameni si-au pus pe ceafa caramizile genetice, cu caciulite si stegulete tricolore in mana. zidul are 2 metri jumate si nimeni nu se da dus, stau cu toti, umar langa umar, prinsi in noroiul maro lipicios care suge talpile atunci cind le ridica din sarutul rece.

e frig al dracu, soare cu dinti. nimeni nu aplauda, nimeni nu striga. ba da, se pornesc aplauzele cand-p-asta il vad si eu-trece un blindat nisipiu. printr-un chepeng micut, de masina de spalat, iese bustul unui soldat care mangaie, incercand sa linisteasca, un caine lup cu zgarda tricolor si urechile turtite, care arunca priviri speriate in jur. a auzit si el ce le fac bucurestenii cainilor, le taie botu cu sapa, le pun sticla pisata in mancare. dar nu azi, azi copiii tzipa: cainele-cainele si ii fac cu mana cainelui-colonel-locotenent-maior, ce-o fi el. aplauzele sunt inghitite de urletul elicopterelor si al unui avion mic si rosu care trece pe deasupra. cu ochii dupa ele, fac un pas inapoi si incalc prima regula de pieton din bucuresti: niciodata, dar niciodata nu calci iarba. si nu pentru ca e vreun semn care te ameninta cu amenda de 10.000 de lei daca faci asta, ci pentru ca intotdeauna te asteapta un rahat de caine, de gunoier, de jder, de mistret. asta e moale si galbui, imi gaseste talpa, se lipeste bine-poate a facut armata la trupele de genisti-il tarasc de marginea bordurii hotarata, cu spatele la defilarea pe care-oricum- nu as vedea-o. langa mine, inca doi domni se sterg de cacat-fiecare cu al sau-intinzandu-l elegant pe trotuar.

nicaieri nu e vreun stand de unde pot sa cumpar steag, nicaieri nu e vreun kiosc de unde sa cumpar tzuica sa ma incalzesc, de ce nu m-am gandit eu din timp sa fac niste bani la aceasta mareata sarbatoare? notez mental pentru la anul sa vin pregatita. cat mai dureaza? pe bulevard bocane copitele unui regiment calare, soldatii sunt cocosati, cazuti peste capetele cailor pe care nu-i vad. ba da, hai ca s-au plictisit niste cetateni si uite-i ca pleaca. zidul uman se destrama ca un plovar mancat de molii. splaf-splif, oamenii parasesc imbratisarea noroiului si navalesc pe strazile secundare. gata, defilarea s-a terminat. cum? s-a terminat deja milionul de euro bugetat de guvern pentru organizarea paradei?

da, pai tu cat crezi ca e de mare 1 milion de euro? daca ar fi asa de mare, crezi ca ar fi atat de usor de facut de toti baietasii de la tribuna oficiala?

pe strada docentilor, un grup de indivizi, costumati in uniforme de la primul razboi mondial, asteapta o comanda langa un autobuz stravechi, anii ‘60, din a carui teava de esapament iese un fum cenusiu, mai puturos decat cel scos de un t-34. ostenii tarii-altii, cu lunete pe casti si mitraliere in brate, se catara in autobuzele de pe vremea lui dej, coloana de masini e imensa. domnite cu buricul gol se pozeaza cu soldati, razand capreste.

pe bulevard, tehnica de lupta a fost invadata de copii. sute s-au catarat pe turele, pe aripi, in carca soldatilor, sclipesc blitzurile, o duduita isi face profil de facebook, pozand sexi pe un transportor. mos craciun e mancat de balena, n-are nicio sansa sa se puna cu unitatea din afganistan, scorpionii vopsiti pe fatza, care iau copiii pe genunchi si ii lasa sa stranga mitraliere la piept, privind increzatori in obiectivul camerei lu taticutzu.

ultimul sondaj spune ca 66% din populatia romaniei are incredere in armata. de ce? de ce cand armata romana a tras 13 milioane de cartuse de razboi intre 22 si 27 decembrie 1989, fara sa dea socoteala pentru ele? cand armata romana este in parte responsabila pentru timisoara? cand la conducerea armatei romane a fost pe perioada cea mai dubioasa a revolutiei romane si a primelor luni de “democratie” un ofiter gru, generalul militaru? cand acesta a fost urmat de omul cu picioru in ghips, generalul stanculescu, condamnat in 2008 la 15 ani de inchisoare pentru omor deosebit de grav pentru reprimarea revolutiei de la timisoara? cind ministerul i-a revenit apoi generalului niculae spiroiu, cel care-zice wiki- “a condus unitatea motorizată care a mutat arhiva CC al PCR din sediul Comitetului Central în depozitele armatei. [1] Abia în anul 1995 Armata a început să predea dosare ale PCR către Arhivele Naționale, procesul acestei preluări prelungindu-se până în anul 2000.” si tot asa, si tot asa, si tot asa.

veseli, romanii isi aseaza copiii pe blindatele armatei. bulevardul kisseleff e plin de namolul intins de micile senile umane. si de rahat. armata e cu noi, armata e cu noi.