nebunii si regenerarea prin documentare

luminile se sting in sala, filmul “Which way is the front line from here?” incepe, scaunele scartaie, din placaj de banca din scoala generala. viclene-se lasa incalecate de bietul spectator, dar iti tabacesc fundu ca un naravas calut mongol. in randul doi se aseaza o doamna subtirica, cu o esarfa care-i strange urechile si-i aluneca usor pe frunte. nu vad asta de la inceput, insa o aud, din cind in cind, aplaudand vesela actiunea trista a documentarului.

il aplauda pe Tim Hetherington cand pozeaza copii cu ochii scosi, in Liberia, apoi e entuziasmata de fotografiile cu rebelii in fabrica de bere, dupa ce Tim si grupul lui, trec printr-un baraj de mortiere in jungla, se bucura si gangureste cand acelasi Tim, asudat, se arunca dupa un pietroi si spune ca de data asta au fost la atatica de moarte. suntem acum in afganistan, cu soldati americani puberi, uitati intr-un varf de munte. doamna din randul doi e multumita ca la o comedie cu ben stiller. si filmul se termina, cu totii stim cum, Tim Hetherington e mort din 2012, in Misrata, Libia. se aprind luminile in sala, se discuta cu florin ghioca despre fotojurnalismul de razboi.

si atunci apuc sa o vad pe doamna care aproba tot ce spune florin: da, asa e. aplauda marunt cand fotograful vorbeste despre frumusetea filmului sau despre interactiunea cu subiectii atunci cind fotografiezi. aplauda cand florin spune ca e platit foarte prost pe o poza, ca nu sunt reviste care sa le cumpere, ca jurnalistii nu sunt asigurati atunci cind pleaca la razboi. rade fericita cand afla ca-o greseala de soft de la o agentie de turism din magheru, permite sa iti iei asigurare de calatorie in afganistan. dar, desigur, nu face doi bani. esarfa doamnei din randul doi i s-a ridicat spre crestetul capului.

l-a iesire, ma prinde grabita din urma. “nu va suparati am o intrebare pentru dumneavoastra” spune. auci, o sa ma intrebe despre film sau despre frontline sau despre festivalul de documentare. “nu-i asa ca dumneavoastra v-ati facut inelu?”. floarea de fetru roz de pe deget e singurul lucru atractiv pe care a gasit-o la mine. nu doamna, e cumparat.

ma prinde din nou la intrare si, cu ochii la plasa de la one world (pe care scrie “tara arde si ei fac documentare”) zice: “asa e. tara arde si baba se piaptana, baba sunt eu. dar ma regenerez. sunt in plin proces de regenerare”.

serios? cum faceti?

se sperie si isi impinge esarfa pe spate, ca pe-un chipiu de militian transpirat: “pai am 50 de ani, nu arat bine?” ba da, sunteti superba. “ma regenerez cu filme, caci m-am indragostit de festivalul asta de documentare. am fost si anul trecut. mi-a placut mult filmul dat de dumneavoastra, despre fotograf. si prietena lui africanca. va dati seama cate generatii de stramosi ai ei au mai facut un pas si inca unu ca sa ajunga ea in america? seamana la ochi cu mine”. cine? “prietena lui Tim.”, nu va vad ochii, ca stati cu spatele la lumina.

“va spun, ca doar ma cunosc bine pe dinauntru, desi am ochi de african, eu nu vin africa. cu dumneavoastra e altceva. desi aveti ochi albastrii si sunteti clar vestica dupa fatza, nasucul carn va tradeaza ascendenta araba”. stinge tigara, isi trage pe frunte esarfa si pleaca sa se regenereze mai departe cu inca un documentar, despre parinti de homosexuali din turcia (imi spune o amica).

intotdeauna am exercitat o atractie fantastica pentru capiati. ma mir si acum de ce nu-s maritata cu dan diaconescu. chiar asa, stie cineva pe unde umbla haimanaua?

2 comments
  1. VASILIU MIRCEA PAUL said:

    Va sfatuiesc sa cititi Jurnalul lui Alice Voinescu este absolut fabulos (si zguduitor-deprimant). Veti gasi o baba similara din anii 1950-60, PRIMA FEMEIE DIN ROMANIA DOCTOR IN FILOSOFIE LA SORBONA, care nu intelegea NIMIC din comunism (desi facuse un pic de puscarie si domiciliu fortat iar prietenii ei erau persecutati crunt), se impartasea si spovedea cu fervoare, fusese prietena cu Andre Gide (unul din cei mai semnificativi detractori ai URSS din epoca) INAINTE de razboi, il ruga pe sotul mort “sa ARANJEZE” nu stiu ce pe lumea ailalta, iar Franta raminea pentru ea farul calauzitor. Imi aduc aminte perfect cum cercul parintilor mei din aceeasi epoca persifla acest gen de personaje prin fraza “Vai draga, cum o mai fi vremea la Paris ?” (fara sa aiba habar de existenta lui Alice Voinescu).

  2. florin said:

    du-te la Vatican, acolo este Dan! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: