Criză, care criză?

Românul merge îndoit într-o parte, rupt de scolioză strașnică, care i-a aplecat coloana spre dreapta. Cară decis o plasă enormă cu sticle de vin pe care le așează, la ordinele patroanei restaurantului, pe rafturi. Se-ntoarce la masă, cu o nouă serie de sfaturi: ”trebuie neapărat să mergeți în Ericeira, e paradisul pe pământ.” Pe lângă scolioză, are dinții stricați și încălecați, prinși într-o luptă intensă de cine reușește să fugă primul din gură. Se mișcă greu, cu eleganța cocoșatului de la Notre Dame, însă, în ciuda bolovășeniei, are o căldură amabilă, rar întâlnită la locuitorii spațiului carpato-danubiano-pontic.

Petre Ionuț Valentin e de 5 ani în Portugalia, are deja carte verde și toată familia aici. Lucrează de câteva luni la restaurantul ”Aici avem pește”, vestit în Lisabona, cu stickere pe ușă care anunță că e trecut în toate ghidurile posibile, de la ”Where chefs eat” la Michelin. Petre/Pedro nu e chelner, e farmacist, a făcut școala tehnică și a lucrat în Constanța, la Fildas (așa a zis, nu știu ce e aia, dar Petre Ionuț Valentin a repetat de 5 ori numele Fildas, așa că trebuie că e o instituție celebră în Constanța). La Fildas câștiga 250 de euro, vai steaua lui și a plecat mai întâi în Spania și după în Portugalia, unde era sor`sa, care era chelneriță la alt restaurant. A vorbit cu patronul prăvăliei unde lucra și i-a spus: ”por favor, frate-miu e farmacist, ajutați-l să își găsească ceva de muncă”. Patronul a zis: si, certo și a vorbit cu patroneasa de la ”Aici e pește”, care l-a angajat îndată pe Petre, chiar dacă nu avea pic de experiență. ”Aici oamenii sunt buni, mult mai buni decât acasă. Sunt săritori și de treabă și au autostrăzi. Doamne ce autostrăzi au, nu ca acasă.”

Acum Petru Ionuț Valentin câștigă 650 de euro pe lună și, în fiecare seară, merge acasă cu 20-30 de euro din bacșișuri. Cu banii ăștia în Portugalia ești boier. ”Mâncarea e ieftină aici și lumea e obișnuită, indiferent cât de sărmană e, să meargă la restaurant. Eu am doi clienți, el are Porche, ea are BMW X5, care se plâng mereu de criză. Și îi întreb mereu, care criză domle, că aveți mașini șmechere, stați în palate, care criză? Și știți ce mi-au răspuns? E criză, că înainte mâncam în fiecare zi a săptămânii la restaurant iar acum nu mai reușim decât de 3 ori pe săptămână. Păi e asta viață?”

Apropierea patroanei, păr bleu, nas de campion la box, îl trimite pe Petre, la trap, la bucătărie. Femeia mai are o mână de români, 5, ”foarte muncitori”, la celălalt restaurant, de la malul mării. ”Cum e mâncarea? Sunteți bine?” Da, am înghițit pateul de ton și am ras farfurioara cu brânză și jamon. Sistemul portughez de stors bani de la clienți presupune așezarea pe masă a unor aperitive, care îți calcă în picioare orice rezistență. Și ce dacă vroiai să mănânci doar o sălățică sau să ții post? Pasta de sardine îți obturează rațiunea, uiți de intoleranța la lactoză și te arunci pe brânzica puturoasă și pe pâinea care o să te ajute să pui 2 kile jumate pe burtă și pe coapse. La final vei plăti lejer 10 euro în plus dacă nu ești vigilent și nu spui hotărât ”nu”, atunci când le vezi pe masă. Nao, nao-așa trebuie să zici și, în același timp, pentru siguranță, trebuie să îți fluturi stânga-dreapta, arătătorul.

În salon năvălesc șapte corbi bătrâni. Sticlele de vin se aliniază pe masă. Bucătarul explodează din bucătărie, ca un Soyuz în șorț, își răstoarnă poala de glume pe masă, printre farfuriile cu mariscos. Perechea din colț, ea blondă și nemțoaică, el barbișon, burtă și portughez, amândoi en froid, mâncarea continuă să îi dezbine, ea se ridică și-și aruncă șervetul dramatic pe jos, el o urmează sumbru. Cei șapte corbi comentează scena. În timp ce în restaurant își fac intrarea, greșite, două grecoaice care l-ar umple de rușine pe Hagi Tudose.

Cer o sticlă de vin: ”E 15 euro? Ce fel e restaurant e ăsta?” ”D-ăla de ghid Michelin! ””Așa și? E posibil să cereți 15 euro pe o sticlă de vin? Vrem doar câte un pahar.” ”5 euro. ” Eu vreau un pahar de Porto”-zice una din ele. Intelectuala. Petre Ionuț îl aduce. Femeia se uită la pahar ca la un gândac de bucătărie care trage să moară iar ei i se cere să i se facă respirație gură la gură. ”Ce e asta?”, ” un pahar de Porto”, ”păi și de ce arată așa?”, ”așa cum?”, ”așa mic. Vreau unul normal, cu vin normal”. Pe masă este Lonely Planet Portugal, biblia călătorului de 3 parale. Se vede treaba că grecoaicele au vrut să bifeze highlighturile recomandate de specialiștii care au scris cartea. Fado? Am văzut. Porto? Am gusta, dar e prea scump. Marisco? De unde atâția bani, mai bine înghițim un baton de cereale, Fitness, d-ăsta care ne umple de energie.

În mijlocul restaurantului ”Aici e pește”, ghid Michelin, recunoscut pentru calitatea bucătăriei, lângă ghidul Lonely Planet, tocit și cu colțurile întoarse, grecoaica intelectuală scoate un baton de Fitness pe care, delicat, îl desface și îl mușcă. O fi criză, dar uite cum, cu doar 10 euro, poporul elen reușește să mănânce și să bea într-un restaurant de 5 stele. Sunt sigură că acasă au una un BMW X5 și ailaltă un Porche. Criză, care criză?