Cum se moare la ei și cum se trăiește la noi

Am ezitat între subiectele de azi: să scriu despre potopul lui Ponta sau despre La Grande Bellezza? Am ales, așa cum spunea Jep Gambardella ( It’s all settled beneath the chitter chatter and the noise, silence and sentiment, emotion and fear. The haggard, inconstant flashes of beauty. And then the wretched squalor and miserable humanity. All buried under the cover of the embarrassment of being in the world, blah, blah, blah…), sa vorbesc despre Joseph. Chelnerul de 70 de ani din Lisabona.

E ora 3 dupa-masa, restaurantul e gol. Frumos si gol, ca mintea Biancai Dragusanu, ca bunul simt al lui Victor Viorel. Pe peretele din dreapta, rafturi de lemn urcă până-n tavan, pline cu sticle de vin ”pe care îl facem noi, aici, la restaurant”. În spate, robotesc în bucătăria deschisă patru tinerei. Niciunul nu a ajuns sa cunoasca pe pielea lui varsta de 30 de ani. Înțepenit de o lordoză sălbatică, de masă se apropie Joseph. Se apleacă drept, cu o sabie înțepându-i mațele și întoarce urechea stângă să audă mai bine atunci când dau comanda. E surd? Poate puțin. Ce-i drept afară, la palatul de lângă, muncitorii dărâmă pereții. Venind din România flexului care taie caloriferul sâmbătă la 8 dimineața, bubuiturile din vecini mi se par modeste.

Joseph însă își cere scuze pentru disconfortul fonic. Vorbește portugheză, engleză, franceză, spaniolă, germană și thailandeză. Timp de 42 de ani a fost tur-operator în Montreal și în engleza lui scot capul r-uri ciudate, ca niște crapi chinezești în apa Dâmboviței. ”De ce v-ați întors?” Pentru că fiul meu a avut un accident. Și am venit să îl ajut. Din octombrie până în mai lucrez la restaurant-e plin seara mereu, pentru că este unul din puținele locuri unde gătim doar cu lemne, totul: friptură, grătar, cu lemne. După care, din mai, devin din nou ghid.

Are o demnitate reținută și, cumva, nu mă pot opri să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost cu 20 de ani mai tânăr. Ochii, mâinile, postura indică un crai, un bărbat care a visat noaptea și a dormit ziua.

Îmi recomandă sardinele cu sos de lămâie și ulei de măsline și..tuuuuuuut-tuuuuuuuuuuuuuuut-tuuuuuuuuuuuuuuuuuuut.

De afară intră pumnul unui claxon de vapor. Nu, e doar o basculantă cu un șofer isteric. Joseph se scuză și iese. Vorbește răspicat. Se face 1 secundă de liniște și șoferul e jos, cu o bâtă de baseball în mână. Urlă la Joseph, urlă și agită bâta. Trecătorii se strâng, mașinile s-au oprit. Deși camionagiul rage, afară e o liniște asurzitoare. Joseph îl privește fără să clipească și șoferul se calmează. Bătrânul chelner îi spune ceva, mâna cu bâta se culcă pe lângă corp, cuminte și trupul se aburcă în mașină.

”Ce i-ați spus?”, ”La început, să nu mai claxoneze, pentru că mă tulbură pe mine și pe clienții mei. Atunci a coborât și mi-a zis că mă omoară, că-mi întinde creierii pe asfalt. Și eu i-am spus să dea, că nu mi-e frică de moarte. Oricum trebuie să mor. Am 70 de ani și am avut o viață bună. Nu îmi este frică de moarte. Desert?”

Tocmai am avut desertul. Simt nevoia  să mă întorc la vorbele lui Jep Gambardella: ”We’re all on the brink of despair, all we can do is look each other in the face, keep each other company, joke a little… Don’t you agree?”