Lungul drum spre șaorma cu de toate

București-Cluj, CFR, 2014. timpul călătoriei=11 ore și 30 de minute. Număr de kilometri parcurși= 448. Viteză=40 kilometri pe oră. Te sui în tren fată tânără, cu viitorul în față și cobori cu 3 copii și un bărbat bețiv și șomer. Nici o șansă să pierzi trenul vieții în România. Sau, dacă totuși se întâmplă, îl prinzi la Buftea, unde se oprește în câmp și stăăăăăă, 40 de minute, ca un moș sclerozat care a fugit de acasă și s-a trezit în mijlocul străzii că nu știe încotro și pe ce lume trăiește. Frânăăă, cu oftat de portar anchilozat, trenul se pune pe călcâie, se uită în jur: unde dracu sunt și unde mă duc? Întrebări existențiale la care nimeni nu știe să îi răspundă.

La casa de bilete, casierița Ana e zidită după grilaj de către un Manole feroviar. E de treabă Ana dar, cu tot muntele de bunăvoință, nu poate să mă ajute: ”înainte cu o oră de sosirea trenului în gară se închide vânzarea biletelor la cușete și vagoane de dormit.” Cum adică? ”Așa e regula, nu mai avem voie să vindem”. De ce? Umerii urcă la urechi. ”Dar să știți că era plin oricum, că ăsta e tren care vine din Mangalia. Însă s-ar putea să suplimenteze și să mai găsiți locuri.” Unde suplimentează? La Fetești vine un domn cu un vagon în lesă și întreabă mecanicul dacă nu-l ia și pe el până la București? Cine decide această suplimentare și de ce tu, casieriță, Sfântul Petru oficial al CFR-ului, ființa care ar trebui să știe cine și când a urcat în tren, ești oprită cu 1 oră înainte de sosirea trenului să știi această informație? Îmi cumpăr bilet la clasa I. Dacă tot e atât de plin, măcar să fiu sigură că nu mă înghesui 11 ore cu alți 6 cetățeni, în penetrant miros de picioare. 11 ore în miros de picioare pot să-ți distrugă moralul. 152 de lei costă un bilet la clasa I. Îl iau și plec să vânez unicornul. Miticul vagon suplimentar.

Trenul e tras la peron. Burțile însoțitorilor de vagon plesnesc sub cămășile bleu. Aici sunt banii dumneavoastră. Primul vagon cușetă: aveți locuri? Ochii lucesc, buzele sunt umezite repede, se vorbește în șoaptă: ”până unde?” Până la Cluj. ”Am, urcați.”

Victoria e prea simplă. Refuz oferta și țintesc mai sus, un vagon de dormit. Uite un snop de cămășuțe albăstrele, ”aveți locuri?”, la cușetă sau vagon de dormit? ”vagon de dormit”. Se uită unii la alții, ăl mai gras încuvințează. Bărbia se lasă milimetric mai jos, nu are unde, că se oprește în două ture de gușă. Locul 31 zice și apoi se întoarce către ceilalți doi, mai nenorociți, cărora nu le-a plăcut școala și uite, acum sunt însoțitori la cușetă.

Sunt locuri de doarme câini pe ele. E plin de locuri libere trenul cel plin, la care casierița nu putea să îmi vândă bilet. Regula asta îngrașă pe cine? Regula asta e făcută pentru speculă, nu?

Pelicanul cu bărbie triplă e în ușă. Vorbește repede, mă tutuiește. O fi de la freza asta nouă, care mă întinerește. Sunt sigură că suntem de aceeași vârsta și, deși insist să mă adresez cu dumneavoastră, nu pricepe invitația la politețe. ”Deci ai nevoie de chitanță?” Da, am. ”Nu mai bine îți iau eu biletul ăsta de clasa I, mai îmi dai diferența de 80 de lei și dimineață îți dau un bilet întreg și niște bani, să ai de o șaorma sau pizza?” Nu înțeleg. Omul se lansează într-o explicație savantă, un alba-neagra din care știu că o să ies ciupită dar gușatul insistă și zâmbește știrb, stă deja de 3 minute în ușă și începe să se enerveze de prostia mea. Ce dracu, a treia oară îmi zice că îmi iese de o pizza sau șaorma dacă fac ce vrea el să fac. Și atunci îi zic bine.

București-Cluj, bilet 152 de lei (clasa I)+80 de lei diferență pentru vagon de dormit. 232 de lei, 11 ore jumate, 448 de kilometri, nu tu apă minerală, vagonul restaurant închis la 10 seara și miros pregnant de șine încinse peste care a fost turnată urina călătorului deshidratat. Singura speranță e să-mi iasă dimineața o șaorma. Cu de toate, desigur, cu de toate.