Întâlnirea de 53 de ani. Nu primim zombie

Nașă-mea a fost profesoară de română. Acum sterilizează țigani. Nu ca Mengele. Nț. Ia țiganca, o suie în taxi-că nașul Costel, cel care o ducea cu Dacia din Dumbrăvița la vreun spital din Brașov sau Codlea, a murit. 1 minut de reculegere pentru nașul Costel, profesor de muzică și mare iubitor de șpriț. Geniu. Ne revedem peste 60 de secunde.

Așaaa, deci unde rămăsesem? Anca, nașă-mea, ia țiganca borțoasă, o suie în taxi și o duce cu taxiul la Brașov sau Codlea și o doamnă doftor rezolvă țiganca. O scapă de sarcina nouă și apoi îi înoadă trompele de ăla micu, de mai iese, poate să-i zică David Copperfield. Sau Icarus.

Toți țiganii din Dumbrăvița o iubesc pe nașa Anca. Copiii lor, ăia 17 de familie, care au ieșit înainte să înoade Anca trompele, atârnă pe la gardul în spatele căruia se foiește cu pași apăsați dulăul cu nume sfios și cătătură sălbatică. Am uitat numele dar este complet nepotrivit cu statura și ferocitatea purtătorului. Sare să muște de mâini și de nas copiii de țigani care vin la Anca. Anca urlă la el, îl ia și-l bagă în casă și apoi iese la copii și le dă biscuiți luați la kil și ținuți într-un borcan mare, cât un palat menit să găzduiască gogonele uriașe.

Dar acum Anca nu prea mai știe pe unde o să scoată cămașa. Că vineri vin la ea în vizită 17 oameni, foști colegi de liceu. Se văd în fiecare an. De când? ”Păi de când am avut întâlnirea de 50 de ani și ne-am dat seama că riscăm prea mult ca să ne vedem și la 5 ani. Așa că în fiecare an ne vedeam la cârciumă, undeva. Dar anul ăsta am zis să vină la mine. Mai am și doi foști profesori care mai trăiesc. Ăia nu cred că stau. Și nici colegii din Brașov. Ci doar cei din Cluj și..”

Anca e surescitată. A aranjat câteva saltele în camera construită deasupra garajului, mai are două camere de oaspeți sus. Casa e mare. Dar ce mă fac cu Labă? Gata, mi-am adus aminte numele animalului. De ce mama dracului am ținut eu minte că era un nume sfios? La-bă, acest Ion al lui Rebreanu al câinilor de stână, un ciobănete cu ochi melancolici. ”Ce mă fac cu el că o să mănânce colegii?”

Anca e surescitată. Nu suflă o vorbă de Costel, soțul îngropat acum 1 an. Are treabă cu țiganii, cu Labă, cu colegii. ”L-am găsit pe unul, credeam că a murit. Dar el era bine mersi, la Brașov, nu știa nimeni că locuiește la o aruncătură de băț. Hehehe”

La 72 de ani, cu plămânii ciuruiți de țigarete de tutun de calitate execrabilă-a fumat Carpați până când Carpațiul a rămas dăcât un munte și o amintire, cu degețelele șlefuite de zarurile de yamms, Anca nu are o problemă că nu poate să bea la petrecerea de vineri. ”Am avut hepatită și nu pot. Și cam toți colegii au probleme cu inima sau cu tensiunea, nu o să bem. Dar o să vorbim și o să ascultăm muzică și o să ne bucurăm că suntem în viață. Ralucooo, nu mă plâng de nimic. Sunt atât de fericită că am mai trăit un an. Nu toată lumea poate să spună asta.” Zombie cu zombie și viii cu viii.

 

 

1 comment
  1. unapenet said:

    drago! aproape ca mi-au dat lacrimile la sfirsit! pe masura ce ma apropii mai mult de coltu’ dupa care nu se stie ce e, realizez tot mai mult ca mosii gen tanti Anca is doar niste tineri cu ‘haine’ ponosite care-i incurca mai tot timpul.

    imi place foarte mult ultima propozitie din post, citeodata ma simt si eu zombie, dar atunci incerc sa las viii in pace ;]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: