Din oglindă se uită la mine, verticală și adâncă, o dungă între sprâncene, o cicatrice de vreo 3 centimetri lăsată de loviturile repetate ale gândurilor, fricilor, problemelor. Încerc să o întind, încerc să trag de marginile ei și, astfel, să o fac să dispară în câmpia frunții. Dar degetele mele sunt prea slabe, degeaba apucă pielea și o împing spre tâmple, cuta dintre sprâncene nu dispare. E neînduplecată ca o mamă care își caută prin tribunale dreptatea și vrea să răzbune moartea băiatului ei ucis de un taximetrist vitezoman.
Dunga stă cu mine în dimineața asta cu soare și în după-masa astălaltă cu nori. Mă însoțește la coadă la pâine, strânge praf și noroi și trebuie curățată după fiecare drum până la brutărie.
Dar într-o dimineață, în altă casă, în altă baie, dunga nu mai e. Cicatricea a dispărut. Sprâncenele nu mai sunt despărțite de autostrada amară croită în 40 de ani de draci și bube acolo, deasupra nasului.

Din oglindă se uită la mine o altă eu. O eu mai tânără, mai calmă, mai relaxată.
Cum s-a întâmplat asta? Cum și când a fugit dunga de pe față?
O fi fost de fapt o insectă îngropată sub piele care a pupat și a zburat, lăsându-mă curată, ca o mamă a cărei fată a plecat la Universitate și poate, în sfârșit, să doarmă până la 11.30 într-o zi de sâmbătă. O fi fost o muscă exact ca cea din Belize.
Pariu că nu știți povestea mea din Belize când am venit acasă, în ianuariele rece al Bucureștiului cu o înțepătură de țânțar în burtă. Roșie, umflată și, în mijlocul umflăturii cu o gaură care arăta ca un crater de vulcan iar, în burta vulcanului, ceva se mișca. Mereu, mereu. Mă sâcâia înțepătura și, după trei săptămâni, cum nu trecea, m-am dus la spital la Babeș, că au departament de boli tropicale. Hahahaha, ce glumă. Eu îmi puneam diagnostice false, am aia și aia sau poate am ailaltă iar medicii se scărpinau în bărbie și îmi dădeau unguente și mă îndemnau să stau calmă că trece. Dar doare și mă mănâncă și de 1 lună, iaca, nu se mai desumflă.
Nu știm ce aveți, mergeți la boli de piele.
Așa am ajuns la măcelarii de la spitalul de lângă Tineretului. Domnii ăștia cu halate albe și priviri decise, au luat o lamă, Gillette era, au sterilizat-o și mi-au tăiat buba exact cum fac țăranii în piață un dop la pepene. Harșt. Mi-au scos o halcă de grăsime și carne pe care au privit-o la microscop. Nu că ar fi fost cazul, că se vedea cu ochiul liber o larvă mare și grasă, plină de sânge. E undeva la Cantacuzino, într-o eprubetă, cu numele Feher scris pe ea. Miază-asta a fost. Nimic grav.
Dacă puneam carne, o halcă de carne proaspătă peste furuncul, larva ar fi fost lipsită de aer și ar fi ieșit din corp, s-ar fi înfipt în carne și eu aș fi scăpat fără o cicatrice urâtă, o cezariană de muște, făcută în dreptul buricului.
Dar nu am avut norocul să întâlnesc un expert în miază. Căci la bolile tropicale de la Babeș nu s-a auzit de miază.
O săptămână mi-am privit în oglindă fața curată și senină.
Azi dimineață însă, la ora 10.27, în baia mea, din oglinda mea, mă privește dârză vechea mea dungă dintre sprâncene.
E la fel de adâncă, la fel de acră, la fel de imposibil de întins.
S-a întors. De fapt nu a plecat niciodată.
Există oglinzi bune și oglinzi rele. Așa cum există oameni care te fac să fii mai frumos și oameni care scot ce-i mai rău în tine.