Archive

Monthly Archives: March 2015

Pe hârtia albă de la intrarea pe culoarul demarcat de benzi elastice scrie: doar e-passports sunt admise aici. Sunt 50-60 de persoane învârtite în coadă, 98% au coborât acum din cursa de la București. În fața mea este un parizer țărănesc strâns în blugi elastici, șosetă albă, papucel mărimea 39, din plastic bătut cu pietricele, vestă de om Michelin, umflată în vălurele care îmbracă burta dar lasă la aer brațele caltaboșești. Minion obez. Maxion.
Înfipt în buzunarul blugilor care crapă pe fesele pline, sufocat, este pașaportul normal, ăla clasic, copertă moale, vișiniu deschis. În față parizerului se desprind din coadă, răzuiți de personalul aeroportului, cetățeni care s-au așezat fără să bage de seamă anunțurile, unii cu buletine, alții cu pașapoarte normale.
Parizerul se uită la ei și comentează cu prietenul lui hirsut, care își scutură mătreața, rotindu-și capul plin de uimire: ce-au frate ăștia de pleacă?
Pe stâlpi, pe fiecare stâlp și sunt mulți, sunt anunțuri care zic așa: uitați-vă pe pașaport, dacă aveți semnul acesta, atunci puteți să intrați pe aici, dacă nu, deplasați-vă spre celelalte porți. Semnul, un dreptunghi cu un cerc în mijloc, apare doar pe coperta lui e-passport. Parizerul nu își atinge buzunarul. Rămâne alături de prietenul lui în coadă și pășește decis către cititoarele electronice. Își jupoaie pașaportul din teaca de blugi, îl pune cu fața în jos pe sticla aparatului. Nu se întâmplă nimic. Ridică din umeri și își privește prietenul care ocupă o altă mașinărie. Râd amândoi și se întorc, contrariați, către ciobanul de pasageri, o doamnă în uniformă care ajută poporul să treacă prin porțile electronice. Ea îi întreabă: aveți e-passport?
Umerii parizerului ajung în dreptul urechilor. De unde să știe el ce are?
Îi arată pașaportul ciobanului de pasageri. Femeia îi spune: păi nu vedeți că nu este pașaport electronic?
Ai zice că e prost sau orb.
Dar nu.
Un zâmbet viclean înflorește în colțul buzelor parizești. E zâmbetul ăla pe care îl știți de pe buzele primului ministru care spune că nu și-a copiat teza de doctorat, e zâmbetul de pe buzele primului ministru care spune că își va da demisia dacă se va decide că este vorba despre un plagiat, este zâmbetul de pe buzele primului ministru …
Being John Malcovitch. O țară care a ajuns să semene perfect cu al său conducător. O mare de capete cu zâmbete viclene.
Crescuți în zodia lui ”poate totuși îl fac pe ăsta”.
Parizerul este trimis la cealaltă coadă. De data asta nu a mers. Prietenul hirsut încă insistă să treacă, blocând o mașinărie cu pașaportul lui normal. Poate totuși o fac pe asta.
Îmi amintesc de o prietenă din copilărie, la 10 ani avea muguri de sâni și o mustață de zapciu crescută sub nas. Controlorul de bilete ratb cere biletele, mama fetei întinde doar unul și apoi, senină, așterne răspunsul întrebării nerostite a controlorului: fetița are 5 ani.
Poate totuși îl fac pe controlor. Poate totuși, printr-un miracol, o să mă creadă. Poate totuși nu o să plătesc bilet și nici amendă și dacă nu reușesc, nici o grijă. O să zâmbesc și o să încerc data viitoare. Poate totuși…

Nu am mai scris de hăăăăt la micuța rubrică a blogului Cartea de marți. Dar acum, când am închis coperta spate a cărții lui Baricco intitulată City pe a cărei copertă față librarul a lipit 3 stikere roșii cu -20%, asta ca să-ți intre bine în cap că este o reducere de 20% și nu pentru că ar fi fost o reducere de 60% cum orice om normal, cu puțină aritmetică la el, ar fi putut să creadă, ei bine când am închis coperta cărții lui Baricco pe care am citit-o la început cu o ușoară agasare (ce vrea domle ăsta, auzi filozof și pianist și câștigător de premii și pe mă-sa-n cur de macaroană plictisitoare), mi-am zis că trebuie să vă zic să vă duceți să o cumpărați din librărie, cu 20% reducere, că mare afacere faceți. Căci arareori un cetățean care face parte din națiunea care știe cel mai bine să apreciaze mâncarea, beutura și designul de robineți ar putea să-ți explice mai clar, simplu și nemțește cât de căcat e lumea noastră a oamenilor mari și importanți, de apărem la televizor, ne aruncăm din stratosferă și descoperim bosonul lui Higgs, orice numai să nu ne trăim viața în plăceri simple, simțite la timpul lor, nu înainte și nu după, căci timpul care vine prea devreme sau vine prea târziu e un oaspete inoportun, pe care nu știi unde să-l ții și ce să-l pui să facă cât faci tu duș (dacă a venit mai devreme) sau cât te schimbi din cămașa de noapte (dacă a venit mai târziu), așa că îl vâri în sufragerie și cât faci duș sau arunci o bluză pe tine, stai cu frica-n sân să nu-ți cotrobăie printre pozele de pe raft sau să-ți umble printre cărțile din bibliotecă unde ai vârât, aleator, bancnote de 100 de euro, să ai dacă o fi să fie vreo panică.
Uite că am reușit să scriu o frază lungă, exact ca a lui Alessandro Baricco. Însă mai puțin filozofică, doar nu am făcut filozofia și mai puțin muzicală, că doar nu am studiat pianul.

Un singur lucru nu mi-a plăcut la cartea asta, altminteri bine tradusă și rece-fierbinte ca o palmă urmată de un sărut. Coperta nu mi-a plăcut, o poză dintr-o bancă de imagini cu un băiețel în fața căruia se ridică niște baloane. Nu are nicio legătură cu nimic, omul care a făcut coperta nu a citit cartea sau, dacă a făcut-o, nu a înțeles nimic. Dar nimic. Și atunci s-a scărpinat la tâmplă și a trântit o poză așa, pentru brand managerițe de la o firmă care vinde bere, baloane multicolore, baloane d-ălea cu care faci ocolul pământului, nu cele din cauciuc pe care le umflă clovnii triști la aniversări din locuri de joacă întunecate.
Iar cartea este despre cât de greu este să fii tu însuți când toată lumea vrea să fii altceva. Despre asta este cartea. Despre fuga de ei ca să te poți ascunde, în sfârșit, în tine. Ce treabă are băiețelul și baloanele colorate dragă editură?
Cât de sărac trebuie să fii să nu-ți poți permite o copertă de carte onestă?

Și că veni vorba despre sărăcie, cartea se încheie cu un citat dintr-un cetățean care l-a inspirat pe domnul scriitor. Zice așa: eram atât de săraci încât de Crăciun, tata ieșea cu pușca, trăgea un foc apoi intra în casă și ne spunea: regret, dar Moș Crăciun s-a sinucis.
Erezie.

8 martie.
Ușa cuștii e deschisă. Fugiți, noi ne facem că nu vă vedem. Când vă veți îndepărta la 50 de metri, vom trage și vom spune că trebuia să vă ucidem pentru că încercați să evadați.
Ziua femeii e un yoyo. Pleci și crezi că ai scăpat dar țichiul te întoarce în cotidianul unde nu sunt flori, muțunachi, concerte cu Bănică și spectacole cu Flamingo Boys.
Flamingo Boys.
Bărbați care știu mai bine ca oricine cum se simte o femeie. Fluierați, pipăiți, mieunați. Acum sunt pe fluturașul de la carmangeria Sergiana-la rândul lor niște salamuri, caltaboși și șunculițe tatuate. Privesc crunt pe sub căciuli ostășești rusești. Căci Flamingo Boys nu fac doar striptease de ziua femeii. Ei se dezbracă ideologic, punând în scenă bătălia din Donetsk sau Debaltseve.
Unul dintre ei are un aruncător de grenade pe umărul drept.
Trebuie cumva să continui să te simți bărbat când vii la Sergiana în Brașov, să fii ciupit de cur de un stol de femei scăpate de acasă. Trebuie să crezi că nu ești doar o fufă din Onești care își câștigă existența lăsându-și clienții să o tragă de țâțe. Trebuie să te agăți de o urmă de demnitate când te sui pe scenă și-ți dezvelești bucile în fața unei audiențe rupte-n gură de băutură sau plictiseală.

flamingoAșa că, în loc să fii doar Cornel din Berceni, pocnitoare masculină, devii Ivan din Kiev, al cărui tată a fost ucis de separatiști, a cărui soție se afla în zborul MH 17, care acum pășește alături de camarazii lui la fel de bine făcuți pe câmpul de bătălie, gata să ucidă Boriși și Piotrî inamici folosindu-și jocul de pectorali și de fesieri.
E 8 martie.
Marea bătălie din marea sală de la Sergiana.
La miezul nopții va intra în vigoare cease fire-ul de 364 de zile. Timp în care separatiștii ruși cu fuste își vor relua locul în colivie și vor spăla vase și copii la cur până la noua încorporare de pe 8 martie 2016.
La anul ne jucăm de-a talibanii și vardiștii.

Două lucruri mi-am dorit în cariera mea de rânitor în ghena publicității: să fac un spot cu Florin Piersic și să fac un spot cu Dan Diaconescu. Ultima s-a împlinit. L-am cunoscut în 2008 când am filmat la OTV, pe vremea aia în Magheru, spoturile la brânză Del.
Îmi amintesc că la prima întâlnire cu domnu Dan, aia de amușinare, am fost lăsate să așteptăm-eram numai femei, 4 femei, pe canapeaua de piele plesnită, în biroul cu bibliotecă de primărie de Conțești, care sprijinea pe rafturi o colecție de muțunache și steaguri tricolore primite de la Vadimi și alți demenți. Și domnu Dan a ieșit din emisiune și ne-a spus istoriile tuturor caricaturilor din spatele biroului dar eu nu mă puteam concentra pentru că îmi venea să mă duc să-i aranjez peruca picată peste ochi. Părul îi arăta ca o perucă, un aer fals, de dinți de plastic într-un zâmbet hollywoodian. El cu totul dădea impresia unui spirit rătăcit într-o păpușă de la arădeanca ciufulită de pechinezul meu, în timpul unei crize de furie sălbatică. Și manșetele cămășii îi țâșneau de sub sacoul prea scurt, albe manșetele, bleumarin costumul făcut pe comanda dar pentru un alt trup. Dan Diaconescu părea topit, ca vrăjitoarea cea rea din Oz, topit sub o căldare de apă. Dar chiar și așa împuținat, când s-a așezat la birou, ochi vii pe o față tânără sub o streașină de păr bătrân, ne-a amețit cu frumoasa poveste a lui O.J. Simpson și cu revelația pe care a avut-o atunci, în 1994, despre ce este adevăr și ce este iluzia veridicității și cum serializarea acestui caz și întorsătura pe care a luat-o procesul sportivului american acuzat că și-a ucis nevasta, l-a făcut pe micuțul Dan, ani mai târziu, să creeze superhitul Elodia.
U-A-U.
Sub cușma de păr de paj, mintea lui Dan Diaconescu se învârte, abilă, țesând, croșetând, încasând.
”Și, ce pot să fac pentru voi? Ce vreți să faceți?”
”Am vrea să vindem brânză Del și uitați, cum dumneavoastră aveți tot felul de stricați aici, în studio, am vrea și noi să facem 3 spoturi cu personaje fără o doagă care să discute împreună cu dumneavoastră această incredibilă dispariție a brânzei Del din magazine. Se poate?”

Sigur că da. Domnul Dan a aprobat. Am revenit într-o noapte și am filmat, după ce și-a terminat emisiunea, în micuțul studio unde un țigănuș manipula o cameră iar domnul Dan își scrisese textul de introducere pe un flipchart, cu cariocă. Profesionist. Am tras o singură dublă, a durat filmarea vreo 2 ore, că nu e nevoie de mai mult atunci când oamenii știu să facă treabă. Și când am avut nevoie de computer să printez ceva, am fost trimisă la montaj, într-o cameră unde geamul spart era înfundat cu ghemotoace de ziare. Economie.
Și, la final, ne-am strâns mâinile, ne-am felicitat și domnu Dan a coborât la Rolls și doamna Voiculescu, producătoarea emisiunilor lui domnu Dan, a coborât la Bentley, ambele albe. Nu înainte ca doamna Voiculescu să ia toate cutiile de brânză Del pe care clientul le lăsase drept răsplată echipei tehnice și să spună că le va împărți ea așa cum trebuie. Cuviincios.
Iar noi am bănuit că are un chioșc undeva și o să le vândă și amărâții ăia de la tehnic nu o să vadă decât gaura din svaiter. Că nu e ușor să strângi bani de Rolls sau de Bentley.
Adevăr și iluzia adevărului. Omul care a lansat lupta împotriva ciocoilor e la pârnaie, din nou, pentru 5 ani jumate.
La părul lui, să vezi aici probleme cu feonul. Unde-o fi dispărut? Unde ești tu brânză Del, cum mergeai c-un copănel…!

Cu Tudor Giurgiu am lucrat prin 2005, înainte să ajungă șef la TVR. Am făcut niște spoturi la Antena 1 cu stele pitice care au implodat de mult, trăgând în găurile negre lăsate în urma lor, alaiul de știri meschine despre ce mănâncă la micul dejun și ce tip de mașini conduc. Doar Dan Negru rezistă, mai blond sub părul negru împuținat. Tudor Giurgiu a ajuns apoi director la TVR și apoi și-a făcut festival de film. Sau înainte. Sau concomitent. Nu importă.
Acum a făcut un film, în afara valului românesc, un film care face valuri. Pentru că este primul film românesc care vorbește despre sistemul ticăloșit care a halit ca pe un dicarbocalm economia, despre PSD și Năstase, despre SRI și banii făcuți din contrabandă. Un film despre cea mai neagră perioadă a României, a cenzurii totale. 2000-2004, odihnească-se-n liniștea în care a fost legănat poporul, ignorant și ignorat de putere.
Turma.
”De ce eu?” e povestea lui Cristian Panait, procurorul căruia sistemul i-a dat brânci de pe terasa unui bloc din București, l-a zdrobit de caldarâm pentru vina de a nu se băga în miuța minciunii și înșelăciunii dictate de aparatul de partid și de stat. Cristian Panait s-a sinucis și dosarul lui clasat iar, 13 ani mai târziu, Tudor Giurgiu a primit niscaiva bani de la CNC și mai mulți bani de la colegii bulgari să facă un film care spune: cu o floare nu se face primăvară, îți trebuie un vânt cald și o săptămână cu 15 grade ca să poți să începi să speri că vei ieși din iarna tranziției eterne.
Pe 2 martie, la Brașov, în sala țițirită a filarmonicii s-au înghesuit 300 de oameni. Sold out a fost la filmul despre Panait, ”De ce eu?”. Fete cu tocuri și băieți cu sacou, domni cu cravate și mămăi cu mantou. Iar eu am avut invitație, că îl cunosc pe dom regizor, am făcut reclame cu el pe vremea când Voiculescu nu era mogulul cel rău ci doar un securist cu televiziune și mulți bani.
Am stat pe rândul R16, inexistent până la premiera lui Giurgiu. Am stat pe un scaun de birou pe care era lipită cu scoci o hârtie care zicea: 5. Becul pe care scria ”ieșire” ardea alb în colțul ochiului meu drept, estompând și mai tare contrastul de pe ecranul de pânză, întins ca o poartă de handbal în mijlocul scenei. În dreapta, sub o husă de catifea, se odihnea pianul, cavoul muzicii peste care sponsorul Sergiana a așternut un banner cu cârnați cruzi și mici.
Anul nu este 2015 ci 1992, când televiziunile particulare proaspăt apărute ne ofereau emisiuni prinse între cartoane cu reclamele lui  SC. Jeanasetransformă Impex SRL și SC. Elvisnu-imort Trade SRL.
Brașovul pute a provincialism. Oraș de muncitori care trebuie să se trezească să dea mâncare la găini la 5 dimineața și seara la 7 cad rupți în fața televizorului. Ce nevoie ai de o sală de cinema decentă? Ce nevoie ai de un loc civilizat unde să îți scoți familia, să vedeți împreună povestea procurorului Panait când poți să stai acasă, să te uiți la Gâdea sau la Ghiță?
300 de oameni într-un oraș de 200.000 au contrazis părerea generală că ditamai orașul turistic nu are nevoie de o sală de cinematograf unde să nu ieși mai scurt cu 5 centimetri, halit de gândaci.
Poate o să mai fie 300 care o să meargă la mall și poate, dacă vin ăștia 300, administratorii sălilor de la mall nu o să scoată filmul după o săptămână.
Poate. Doar suntem în 1992 când orice este posibil. Tranziția e abia la început. Putem să rescriem istoria. De ce nu noi?

E cald, soare cu gingii goale, de pechinez bătrân. În Piața Sfatului sunt 6398 de oameni, bulversați de căldură ca niște muște înviate miraculos între geamurile din sufragerie. Lazăre 1, ridică-te și umblă. Lazăre 2, ridică-te și umblă, Lazăre 3, ridică-te și umblă. Pe Republicii coloana de cetățeni proaspăt ridicați din sicriul paltonului se târăște lent, lovindu-se cu tâmpla de vitrinele magazinelor. Aceleași magazine, de pantofi, de telefoane, farmacii, pizzerii dar ochii ieșiți din iarnă nu le recunosc, le iau de noi.
E 1 martie, bătrâne cu ghiocei au înflorit pe brâurile caselor. Ia maică buchețelu, îl dau ieftin maică.
Restaurantele plesnesc ca burțile de primari pesediști.
Chelnerii sunt melancolici. Se mișcă greu prin puzderia de clienți. Comanda trebuia dată acum 2 luni dacă vroiați să fiți eficienți. Acum bucătăria e plină. O bruschetă se face în 40 de minute, o pastă într-o oră.
I-am luat maică-mii lalele. Le-a așezat pe masă și până i-a venit lasagna florile s-au deschis, petalele s-au îndepărtat ca doi soți după o căsnicie de 40 de ani.
Și pe mesele din jur sunt lalele. Și narcise. Și ghiocei și trandafiri.
Nu suntem într-un restaurant ci într-o florărie.
Îmi amintesc de învățăturile lui Dorian către fiul său Luca atunci când un vânzător de flori le-a întrerupt masa și i-a sugerat insistent să îi cumpere trandafiri soției. ”Luca tată, tu când o să fii cu o doamnă la restaurant să nu îi cumperi flori. Să îi iei o friptură. Ca geaba îi iei flori. Dacă are burta goală nu te înțelegi cu ea.”
Așa i-a spus Dorian lui Luca în vârstă de 6 ani și mă uit la grimasa nervoasă a maică-mii și îmi surprind bâțâiala genunchiului pe sub fața de masă pe care au fost așezate doar păhărele cu tărie care ne-au dilatat și mai tare foamea.
De 1 martie, în loc de lalele îmi doresc o friptură. Mare, în sânge, să mă scoată din astenie cum scoate un OZN o anumită vacă din cireadă și o poartă pe raza tractoare până-n pântecele navei. Așa doresc. Calm, levitând, să mă scutur de iarnă și căderi de calciu și să intru în primăvară grandios.
Chelnerul aduce pastele. 5 minute mai târziu, cu mințile la mine, apuc și eu să fac conversație:
”Și ia zi mamă, ce zici de asasinarea lui Boris Nemțov?”