Două lucruri mi-am dorit în cariera mea de rânitor în ghena publicității: să fac un spot cu Florin Piersic și să fac un spot cu Dan Diaconescu. Ultima s-a împlinit. L-am cunoscut în 2008 când am filmat la OTV, pe vremea aia în Magheru, spoturile la brânză Del.
Îmi amintesc că la prima întâlnire cu domnu Dan, aia de amușinare, am fost lăsate să așteptăm-eram numai femei, 4 femei, pe canapeaua de piele plesnită, în biroul cu bibliotecă de primărie de Conțești, care sprijinea pe rafturi o colecție de muțunache și steaguri tricolore primite de la Vadimi și alți demenți. Și domnu Dan a ieșit din emisiune și ne-a spus istoriile tuturor caricaturilor din spatele biroului dar eu nu mă puteam concentra pentru că îmi venea să mă duc să-i aranjez peruca picată peste ochi. Părul îi arăta ca o perucă, un aer fals, de dinți de plastic într-un zâmbet hollywoodian. El cu totul dădea impresia unui spirit rătăcit într-o păpușă de la arădeanca ciufulită de pechinezul meu, în timpul unei crize de furie sălbatică. Și manșetele cămășii îi țâșneau de sub sacoul prea scurt, albe manșetele, bleumarin costumul făcut pe comanda dar pentru un alt trup. Dan Diaconescu părea topit, ca vrăjitoarea cea rea din Oz, topit sub o căldare de apă. Dar chiar și așa împuținat, când s-a așezat la birou, ochi vii pe o față tânără sub o streașină de păr bătrân, ne-a amețit cu frumoasa poveste a lui O.J. Simpson și cu revelația pe care a avut-o atunci, în 1994, despre ce este adevăr și ce este iluzia veridicității și cum serializarea acestui caz și întorsătura pe care a luat-o procesul sportivului american acuzat că și-a ucis nevasta, l-a făcut pe micuțul Dan, ani mai târziu, să creeze superhitul Elodia.
U-A-U.
Sub cușma de păr de paj, mintea lui Dan Diaconescu se învârte, abilă, țesând, croșetând, încasând.
”Și, ce pot să fac pentru voi? Ce vreți să faceți?”
”Am vrea să vindem brânză Del și uitați, cum dumneavoastră aveți tot felul de stricați aici, în studio, am vrea și noi să facem 3 spoturi cu personaje fără o doagă care să discute împreună cu dumneavoastră această incredibilă dispariție a brânzei Del din magazine. Se poate?”

Sigur că da. Domnul Dan a aprobat. Am revenit într-o noapte și am filmat, după ce și-a terminat emisiunea, în micuțul studio unde un țigănuș manipula o cameră iar domnul Dan își scrisese textul de introducere pe un flipchart, cu cariocă. Profesionist. Am tras o singură dublă, a durat filmarea vreo 2 ore, că nu e nevoie de mai mult atunci când oamenii știu să facă treabă. Și când am avut nevoie de computer să printez ceva, am fost trimisă la montaj, într-o cameră unde geamul spart era înfundat cu ghemotoace de ziare. Economie.
Și, la final, ne-am strâns mâinile, ne-am felicitat și domnu Dan a coborât la Rolls și doamna Voiculescu, producătoarea emisiunilor lui domnu Dan, a coborât la Bentley, ambele albe. Nu înainte ca doamna Voiculescu să ia toate cutiile de brânză Del pe care clientul le lăsase drept răsplată echipei tehnice și să spună că le va împărți ea așa cum trebuie. Cuviincios.
Iar noi am bănuit că are un chioșc undeva și o să le vândă și amărâții ăia de la tehnic nu o să vadă decât gaura din svaiter. Că nu e ușor să strângi bani de Rolls sau de Bentley.
Adevăr și iluzia adevărului. Omul care a lansat lupta împotriva ciocoilor e la pârnaie, din nou, pentru 5 ani jumate.
La părul lui, să vezi aici probleme cu feonul. Unde-o fi dispărut? Unde ești tu brânză Del, cum mergeai c-un copănel…!

Cu Tudor Giurgiu am lucrat prin 2005, înainte să ajungă șef la TVR. Am făcut niște spoturi la Antena 1 cu stele pitice care au implodat de mult, trăgând în găurile negre lăsate în urma lor, alaiul de știri meschine despre ce mănâncă la micul dejun și ce tip de mașini conduc. Doar Dan Negru rezistă, mai blond sub părul negru împuținat. Tudor Giurgiu a ajuns apoi director la TVR și apoi și-a făcut festival de film. Sau înainte. Sau concomitent. Nu importă.
Acum a făcut un film, în afara valului românesc, un film care face valuri. Pentru că este primul film românesc care vorbește despre sistemul ticăloșit care a halit ca pe un dicarbocalm economia, despre PSD și Năstase, despre SRI și banii făcuți din contrabandă. Un film despre cea mai neagră perioadă a României, a cenzurii totale. 2000-2004, odihnească-se-n liniștea în care a fost legănat poporul, ignorant și ignorat de putere.
Turma.
”De ce eu?” e povestea lui Cristian Panait, procurorul căruia sistemul i-a dat brânci de pe terasa unui bloc din București, l-a zdrobit de caldarâm pentru vina de a nu se băga în miuța minciunii și înșelăciunii dictate de aparatul de partid și de stat. Cristian Panait s-a sinucis și dosarul lui clasat iar, 13 ani mai târziu, Tudor Giurgiu a primit niscaiva bani de la CNC și mai mulți bani de la colegii bulgari să facă un film care spune: cu o floare nu se face primăvară, îți trebuie un vânt cald și o săptămână cu 15 grade ca să poți să începi să speri că vei ieși din iarna tranziției eterne.
Pe 2 martie, la Brașov, în sala țițirită a filarmonicii s-au înghesuit 300 de oameni. Sold out a fost la filmul despre Panait, ”De ce eu?”. Fete cu tocuri și băieți cu sacou, domni cu cravate și mămăi cu mantou. Iar eu am avut invitație, că îl cunosc pe dom regizor, am făcut reclame cu el pe vremea când Voiculescu nu era mogulul cel rău ci doar un securist cu televiziune și mulți bani.
Am stat pe rândul R16, inexistent până la premiera lui Giurgiu. Am stat pe un scaun de birou pe care era lipită cu scoci o hârtie care zicea: 5. Becul pe care scria ”ieșire” ardea alb în colțul ochiului meu drept, estompând și mai tare contrastul de pe ecranul de pânză, întins ca o poartă de handbal în mijlocul scenei. În dreapta, sub o husă de catifea, se odihnea pianul, cavoul muzicii peste care sponsorul Sergiana a așternut un banner cu cârnați cruzi și mici.
Anul nu este 2015 ci 1992, când televiziunile particulare proaspăt apărute ne ofereau emisiuni prinse între cartoane cu reclamele lui  SC. Jeanasetransformă Impex SRL și SC. Elvisnu-imort Trade SRL.
Brașovul pute a provincialism. Oraș de muncitori care trebuie să se trezească să dea mâncare la găini la 5 dimineața și seara la 7 cad rupți în fața televizorului. Ce nevoie ai de o sală de cinema decentă? Ce nevoie ai de un loc civilizat unde să îți scoți familia, să vedeți împreună povestea procurorului Panait când poți să stai acasă, să te uiți la Gâdea sau la Ghiță?
300 de oameni într-un oraș de 200.000 au contrazis părerea generală că ditamai orașul turistic nu are nevoie de o sală de cinematograf unde să nu ieși mai scurt cu 5 centimetri, halit de gândaci.
Poate o să mai fie 300 care o să meargă la mall și poate, dacă vin ăștia 300, administratorii sălilor de la mall nu o să scoată filmul după o săptămână.
Poate. Doar suntem în 1992 când orice este posibil. Tranziția e abia la început. Putem să rescriem istoria. De ce nu noi?

E cald, soare cu gingii goale, de pechinez bătrân. În Piața Sfatului sunt 6398 de oameni, bulversați de căldură ca niște muște înviate miraculos între geamurile din sufragerie. Lazăre 1, ridică-te și umblă. Lazăre 2, ridică-te și umblă, Lazăre 3, ridică-te și umblă. Pe Republicii coloana de cetățeni proaspăt ridicați din sicriul paltonului se târăște lent, lovindu-se cu tâmpla de vitrinele magazinelor. Aceleași magazine, de pantofi, de telefoane, farmacii, pizzerii dar ochii ieșiți din iarnă nu le recunosc, le iau de noi.
E 1 martie, bătrâne cu ghiocei au înflorit pe brâurile caselor. Ia maică buchețelu, îl dau ieftin maică.
Restaurantele plesnesc ca burțile de primari pesediști.
Chelnerii sunt melancolici. Se mișcă greu prin puzderia de clienți. Comanda trebuia dată acum 2 luni dacă vroiați să fiți eficienți. Acum bucătăria e plină. O bruschetă se face în 40 de minute, o pastă într-o oră.
I-am luat maică-mii lalele. Le-a așezat pe masă și până i-a venit lasagna florile s-au deschis, petalele s-au îndepărtat ca doi soți după o căsnicie de 40 de ani.
Și pe mesele din jur sunt lalele. Și narcise. Și ghiocei și trandafiri.
Nu suntem într-un restaurant ci într-o florărie.
Îmi amintesc de învățăturile lui Dorian către fiul său Luca atunci când un vânzător de flori le-a întrerupt masa și i-a sugerat insistent să îi cumpere trandafiri soției. ”Luca tată, tu când o să fii cu o doamnă la restaurant să nu îi cumperi flori. Să îi iei o friptură. Ca geaba îi iei flori. Dacă are burta goală nu te înțelegi cu ea.”
Așa i-a spus Dorian lui Luca în vârstă de 6 ani și mă uit la grimasa nervoasă a maică-mii și îmi surprind bâțâiala genunchiului pe sub fața de masă pe care au fost așezate doar păhărele cu tărie care ne-au dilatat și mai tare foamea.
De 1 martie, în loc de lalele îmi doresc o friptură. Mare, în sânge, să mă scoată din astenie cum scoate un OZN o anumită vacă din cireadă și o poartă pe raza tractoare până-n pântecele navei. Așa doresc. Calm, levitând, să mă scutur de iarnă și căderi de calciu și să intru în primăvară grandios.
Chelnerul aduce pastele. 5 minute mai târziu, cu mințile la mine, apuc și eu să fac conversație:
”Și ia zi mamă, ce zici de asasinarea lui Boris Nemțov?”