Punctul 8 și ce-a mai rămas din el

E cald în Timișoara și gunoiul face plajă, tăvălit în iarba mare care izbucnește isteric pe marginea trotuarelor. Bulevardele sunt largi și goale și ața de plastic roșu-alb de care atârnă semnul ”interzis circulația cu mașini” închide o stradă pustie. Aici ar trebui să fie festivalul Street Delivery. Uite și cortul și pianistul și Institutul Francez în curtea căruia se petrec evenimentele.

Sunt cu totul vreo 50 de oameni, mai mulți organizatori care mută mese, cară europaleți, taie stinghii. Timișoreanul muncește, îți spui dar apoi îți amintești de terasele de la Operă ocupate la prânz de triburi de transpirați.

De ce nu e lume la Street Delivery?
Că nu au știut.
Că nu s-a făcut reclamă destulă.
Că au mutat festivalul pe strada cu țigani, că..

Hop, hop, hop. Ia mai ziceți-o p-aia cu țiganii.

Mantra locală: țiganii au ocupat centrul istoric al Timișoarei. Stoluri de corbi care se hrănesc din stârvurile art-deco, părăsite în fugă de foștii proprietari care nu pot conviețui cu Elvis, Spartacus și Santinela. Sistemul preluării e cunoscut de tot orașul. O familie de țigani cumpără un apartament într-o casă veche apoi își torturează prin metode medievale infailbile vecinii până aceștia fug mâncând pământul.
Ce metode?
Zgomot- manele turbate îți sfredelesc seară de seară creierul.
Amenințări-cu bătaia, cu blestemul.
Fecale-se dă o gaură în podea, respectiv tavanul vecinului de dedesubt și se face pipilică și căcuță în ea.
Poliția? Mână în mână cu mafia țigănească.
Primăria? Nu-nteresează pe nimeni.
Institutul Francez e pe cale și el să își piardă conacul care îl adăpostește. Un nepot după un verișor din spița a 17 a a cumnatei fostului proprietar a obținut casa în instanță. Probabil o va vinde unui țigan, desăvârșind ocupația străzii.
Real Street Delivery.
Orașul e fierbinte și eu am călcat într-un caca mare de câine. Bicicliștii se lipesc de ghidoane ca să poată să treacă pe sub sălciile lăiețe, cu bărbi neîngrijite de cerșetori afumați, care barează calea.
Locul în care s-a născut punctul 8 e lăsat la punctul mort.
Trec pe străzi cu nume nemaiîntâlnite în România. 20 decembrie, 16 decembrie.
Timișoara e un oraș închis, ocupat, a cărui conștiință bea o bere la pet, la umbra unui tei înflorit de pe malul cu asfalt pocnit al Begăi.
Taximetristul povestește că a fost de curând la un chef în Iugoslavia. Îi spun că nu mai e Iugoslavia și el zice că n-are a face. ”Sunt cu 20 de ani în fața noastră, și nu la Belgrad, aici, la țară, lângă noi.
Și știți de ce? Pentru că la ei nu au distrus familiile, pentru că ei au putut mereu să circule, pentru că, deși se zice cal verde și sârb deștept, sunt mai bine organizați.
Căci la ei nu au dezvoltat în anii `60-`70 doar țara, ci și oamenii i-au dezvoltat. D-aia”

Timișoara are semafoare noi și tabele electronice care îți spun care sunt indicii de calitate a aerului. Aerul e bun-așa zic tăblițele.
Și atunci de ce e irespirabil?