Instalația de aer condiționat nu merge și nu mai sunt 70% apă ci doar 30%. Aș vrea să condensez, să mă așez pe un obiect rece și să-mi recapăt forma dar nu am niciun obiect rece în compartimentul vagonului de dormit. Trenul pleacă. 5 kilometri la oră, se târăște ca un slujbaș rămas fără slujbă, trăgând după el servieta veche în care are un măr și un sandviș cu parizer.
10 kilometri la oră, 15 kilometri la oră, ta-dam-ta-dam-ta-dam-ta-dam, șinele trosnesc sub greutatea garniturii și pe geamul căscat ca să se facă un pic de curent se repede o adiere și pe ea călare, ca într-o poveste arăbească, intră o lăcustă gigantică. Verde cu pulpe groase, de spadasin, se învârte pe lângă mânerul ferestrei. Apoi adoarme sau se uită pe geam, nu știu. Cert e că nu mai mișcă.

Afară se înșiră țara. Amărâtă țară, roasă, spartă și tocită, cu smocuri de verde răsărind din subsuoara caselor cu acoperișuri fracturate după meciuri de wrestling cu sărăcia. Țipenie. Trenul are acum poate chiar 40 la oră. De ferestre se șterg copacii și când iese din pădurice, pe câmpul semănat cu porumb, văd iepuri care aleargă mai repede decât noi. Ce bine ar fi să vândă bilete…
Ruină.
O țară jumate moartă, jumate vie, cățărată pe masa de autopsie, drogată și tăiată, cu mațele pe afară.
Cum dracu am ajuns atât de rău? Cum dracu am ajuns atât de răi?
Gabi din Timișoara are restaurant. Unul frumos, foarte frumos, într-o casă veche, pe o stradă cu duzi și asfalt plesnit sub presiunea rădăcinilor duzilor care dau să iasă la soare. Casa e închiriată și spațiului trebuia să i se dea în acte destinație comercială. Pentru asta trebuie acordul vecinilor. Nu e decât un vecin, un domn în vârstă care a zis ”Nu”. Nu vrea vecinul să se facă cârciumă în casa de lângă.
”Dar este deja restaurant, trebuie doar încadrat spațiul în acte.”
Nu.
”De ce? V-am deranjat în acești trei ani de când e restaurant aici?”
Nu. Dar nu vreau eu.

Vecinul meu, de la parter, din partea cealaltă a blocului este supărat că am vizitatori. I-a interogat, i-a tras la răspundere când au dus gunoiul și apoi a sunat proprietara să ne reclame pentru că primim oaspeți.
”Care este problema dumneavoastră?”
Nu mă simt în siguranță în blocul meu.
”Sunt prietenii mei. Sunt oameni cu copii.”
Sunt oameni străini care intră în bloc…
”Care vin la mine”
Dar nu sunteți proprietar.
”Dacă eram era vreo diferență?”
Da. Sunteți chiriașă, nu aveți voie să aduceți oameni în bloc. Ne este frică pentru siguranța noastră.
”V-a fost furat ceva?”
Nu.
”V-au deranjat prietenii mei cu ceva?”
Nu. Dar nu ne simțim în siguranță.
Conjurația imbecililor.
Declară-ți prietenii care vin în vizită, ca la pension, ca la Miliție în `88.
Nu îți dau autorizație pentru că nu vreau.
Răutate crescută buruiană peste conștiință. De ce să îi fie ăluia bine când ar putea să îi fie rău?
25 de ani de non-modele, de Iliescu, Gigi, Gâdea, Năstase și Voiculescu, de Udrea și de Banciu, de Mihaela Rădulescu și de Ponta, au violat cu ură, bătut crunt și desfigurat spiritul românesc. Ospitalitate, omenie, concepte la fel de părăsite ca IAS-urile ăstea înfundate pân la țâțișoare în propria ruină.
Trenul trece în noaptea care coboară peste ceea ce a fost odată o țară.