Nașul vorbește engleză. Împinge de la spate o oiță rătăcită australiancă, o conduce spre locul ei apoi preia pe piept întreaga disperare a unei bătrâne care nu găsește locul 2 din vagonul 3, pentru că locul 2 nu există.
”Nu e nicăieri locul 2, eu ce mă fac acum?” se muncește băbuța dar nașul bilingv, cel puțin billingv, o alină și îi explică plin de grijă că nu e locul 2 ci clasa a 2 a și locul e de fapt 104.
Femeia se năruie totuși pe locul 45, la invitația unei alte mătuși care îi ia urechea ostatică și îi povestește preț de 148 de kilometri despre întreprinderea de panificație la care a muncit ani de zile și a făcut pâine cu miez moale și cornulețe pufoase și despre vecina care și-a ucis pruncul nou născut în toaletă dar a avut noroc cu medicul de la întreprindere care i-a luat partea și nu a spus la examinarea procurorilor că și-a produs avortul și uite așa, deși femeia era clar criminală și era plină de sânge și a umplut casa de sânge și toaleta a înfundat-o cu copilașul, așa a scăpat nepedepsită și uite-o cum schimbă subit subiectul și ajunge la mititeii pe care îi face după o rețetă proprie, la grătar, că nu mai merge la restaurant și nici la mare că o bate soarele în cap la mare și nu suportă, mai bine stă acasă și face mititei și cârnați la grătar.
Lângă mine un bărbat dă gata 3 cutii de Ciucaș în 46 de minute. Le soarbe, le stâlcește în mâna mare și le înghesuie hotărât în coșul de gunoi. Nici el nu și-a găsit locul. Avea 81. Nașul bilingv a căutat locul și nici el nu l-a găsit. Pur și simplu nu este în garnitura asta un loc 81.
”Stați și dumneavoastră aici”, i-a spus și l-a așezat pe el și setea lui mai întâi pe același scaun, dar după vreo 45 de kilometri setea a vrut un scaun al ei și omul s-a lățit pe toată bancheta.
Femeia cu locul 104 care a ajuns pe locul 45 la invitația doamnei cu logoree observă o breșă în peretele de vorbe. Își bagă un picior, apoi juma de torso. Cred că vrea să fugă.

Dar nu.
Cu voce mică începe să zică din Corinteni. Cornulețele și sângeroasele avorturi sunt îngropate de viața lui Moise povestită mărunțel, în cuvinte de diacon de țară.
”Familia lui Moise era roabă la egipteni, iar el, Moise,  până la 40 de ani nu a făcut mai nimic, doar păcate, multe păcate dar iată că lui i se arătă un rug arzând și rugul ăsta care nu se mistuia era chiar Domnul Dumnezeul nostru care i-a spus să își scoată neamul din robie și să-l ducă acasă, pe pământul sfânt, la Damasc.”
”Damasc e în Siria”, intervine doamna cu cornulețele pufoase, ”știu că e în Siria pentru că m-a invitat fiica unei prietene d-a mele care e căsătorită cu un arab, foarte frumoasă e și umblă în fuste scurte și în bluze strâmte, nu are nicio treabă.”
”Dar unde stă?”
”La București. Că e căsătorită cu arabul ăsta.”
”Da, arabii sunt și ei pe pământul sfânt, erau și atunci când Moise a plecat cu poporul acasă, știți povestea cum a ajuns și apoi israeliții l-au trădat pe Isus, l-au omorât evreii pe Isus. Știți nu?”
”Știu că l-a trădat Iuda, dar cine l-a plătit pe Iuda? Asta e întrebarea. Cine? Că și atunci erau preoți cu hectare și țări întregi în stăpânire.”
Trenul intră în Brașov. Ortodocșii dezbat în continuare avariția preoților dar eu trebuie să plec spre ușă. Pe culoar, dop, este o doamnă care așteaptă și ea ca trenul să oprească. Mă așez în spatele ei dar în 2 secunde suntem măturate de un Moise cu valiză care ne despică pe mijloc.
”Coborâm și noi”, apucă să strecoare doamna.
”Și eu de unde să știu?”, răspunde Moise.
În siajul lui o bătrână mi se rostogolește, călcându-mă apăsat pe degetele de la picioare. Aleargă pe peron și privind-o mă gândesc că sigur fuge pentru că are în traistă locul 81.