Vecina de sus își repară casa. Ca un Shiva năbădăios care distruge omenirea înainte de a putea să o reconstruiască, vecina de la trei bagă flexul în țevile fostei instalații de încălzire, acest atavism al blocului care l-a însoțit în noua eră, a centralelor, refugiat ca un român care vroia să treacă fraudulos granița, ba după draperii, ba după vreun șifonier mai spătos.
Vecina de la trei nu a mai suportat să o știe acolo. Își face apartamentul tiptop, a chemat muncitorii care au băgat flexul în țevi și scântei au izbucnit în sufrageria doamnei Nina de la etajul doi, dar din licăririle de foc nu s-a întrupat tremurând vreo zână pitică, lovită de magia unei vrăjitoare gheboase. S-au stins grabnic scânteile, pe parchetul doamnei Nina și țeava a tușit tabagic și a scuipat o cenușă neagră cu bucăți de rugină maro. Mulțumită, vecina a trecut la dărâmat cu sfredeluri uriașe un perete.
Vecina de la trei pare să încerce o evadare din apartamentul în care matrimoniul a făcut-o prizonieră. Nu bagă cu lingurița ca abatele Faria, nu sapă cu unghiile ca în Swahshank redemption.
Direct cu picameru evadează ea, dar cred că a greșit peretele și, în loc să găsească drumul spre libertatate, a evadat din sufragerie în bucătărie. Poate data viitoare.
Ce face cu praful și molozul construcției, vă întrebați. Îl aruncă de la balconul ei în balconul doamnei Nina de la doi, acolo unde doamna Nina de la doi se retrage să citească sau poate să le citească rufelor ei puse la uscat.
Doamna Nina iese pe balcon, în fiecare dimineață și trece degetul peste fierul balustradei. Dacă găsește praf, dă alarma. Poliția, să vină Poliția. În blocul ăsta nu se mai poate trăi, împuțiții ăștia ne distrug, mă îmbolnăvesc, uite cum mă îneacă ficatul de furie, săriți oameni buni, săăăăriiiiiți!!!
Doamna Nina prețuiește curățenia mai tare decât buna vecinătate, ei nu îi plac evadările din sufragerie în bucătărie și nici nu crede că din scânteile aruncate de flexul care taie țevile de încălzire ale vecinei de la trei se nasc mici zâne alungate din țara poveștilor de o vrăjitoare gheboasă. Doamna Nina crede în poliție pe care o sesizează prin telefoane și plângeri încercând să oprească fuga prizonierei de deasupra.
Condamnată la muncă pe viață pentru crima de a pretinde că e altcineva decât e, doamna Nina iubește pârnaia căminului ei. Iubește parchetul laminat, iubește chiar țevile vechi ale instalației de încălzire pe care nu le-ar tăia cu flexul în ruptul capului, căci cine știe când centralele o să dispară și populația de pușcăriași de la bloc va fi obligată să se recupleze la CET. Cine știe?
Doamna NIna nu face greșelile celor care speră. Ea știe că asta e tot ce va primi de la viață, e resemnată și încearcă să-și protejeze celula de asaltul de optimism murdar al celor care vor să fugă.
Își iubește căsuța mai presus de orice. Își iubește căsuța care îi cere să o spele, să o măture, să o curețe. E posedată de căsuță așa cum numai Bilbo Baggins era posedat de inelul lui Sauron.
Vecina de la trei a pornit asaltul asupra unui alt perete.
Cu ochii-n lacrimi și mâini strânse-n rugăciune, doamna Nina se roagă să moară strivită sub zidul pe care îl distruge.
Își spune Doamne Ajută și bate trei cruci. Apoi cheamă, a 7-a oară, Poliția.