Povestea idiotului modern

Un prieten mi-a spus că Alain de Botton e filozof de aeroport. Cine mă, domnu ăla care bagă cărți subțiri care te învață să tai cu ața mămăliga religiei sau să aduni cu mătura firmiturile artei călătoriei? Chiar el.
Citesc The News, carte luată dintr-o librărie în Bangkok, nu din aeroport, un volum de 253 de pagini cu tot cu poze, ce-i drept rare pozele, carte care încearcă să explice de ce presa este așa cum este și de ce noi suntem atât de prost informați de presa care este așa cum este și cum se face că ni se rupe de masacrul din Nigeria, ISIS sau alunecările de teren din Columbia și suntem fascinați de chiloții cu elastic făcut din limbă de privighetoare purtați de prințesa Charlotte la botezul domniei sale.
Filozoful de aeroport încearcă să ne dezlipească de ecranele televizoarelor care vomită în sufrageriile noastre adevăruri pixelat trunchiate și să ne explice că Flaubert avea dreptate.

Nenea ăsta, Flaubert, omul care a scris Madame Bovary, credea, la mijlocul secolului trecut când presa nu reușise să se bage cu fiecare dintre noi în așternut și să ne abuzeze urechea și ochii în fiecare seară, că jurnalele duc la idiotizarea poporului. De ce?

Pentru că presa încuraja să lași pe mâna ziariștilor gânditul. Nu-ți mai bate matale capul să gândești, noi culegem recolta monstruoasă de informație, o mestecăm pentru tine și ți-o așezăm în dumicați monoculturali, fast food for thought. Ia dumitale și hrănește-te cu platouașul ăsta de date pe care nu ai cum să le digeri bine, care-ți vin pe gât și te fac să borăști la rândul tău în pălărie cretinisme care devin clichee, sub privirile pline de admirație și lipsite de orice interogație a celorlalți idioți care au citit și s-au hrănit cu aceeași pastă mestecată și servită de jurnale.
Ce au făcut ziarele și presa decât să transforme oameni lipsiți de imaginație, rațiune și curiozitate în persoane bine informate? Flaubert se amăra la mijlocul secolului XIX că idiotul modern are acces la informația la care în urmă cu un veac doar un geniu putea să ajungă și, în același timp, să rămână un idiot, o combinație deprimantă care a dat prostimii autoritate să vorbească.
În România ziarul cu cel mai mare tiraj este foaia cu preturi de fleici și carne de mici oferita gratuit de Kaufland. Pe locul doi este Libertatea cu vreo 70.000 de exemplare, apoi vine ziarul bisericii, ceva cu lumina și credința și apoi Gazeta Sporturilor. Buluc urmează cu tiraje mizere toți dinozaurii trimiși la reanimare de lipsa de resurse de pe micuța insulă cretacică a presei românești. România Liberă, Adevărul, Evenimentul care vindeau milioane în anii `90, au ajuns la 10.000 de căciulă.

Flaubert ar triumfa. Mai puțină presă, mai puțini idioți.

Dar Flaubert nu a trăit în epoca televiziunii, radioului, onlineului, social media și mobilului pe care curg frenetice riuri de imbecilitate. Prostia aleargă prin fibră optică. Dacii hiperboreeni, nasterea latinei din pintecul burebistic, grădina maicii Domnului, Sfânta Parascheva și Ucraina unde, am citit eu pe internet, din cetățenii uciși în conflict sunt decupate organele și trimise în Vestul plin de milionari matusalemici dotați cu inimi de Boris și Svetlana.
Rușii sunt răi, nemții sunt eficienți, japonezii corecți și impersonali, grecii hoți, românii descurcăreți, ungurii xenofobi, sârbii înalți, italienii pitici, spaniolii logoreici, francezii aroganți, englezii bețivi.
Toată lumea știe. De unde? Din presă. Lumea e mică și murdară ca o mână de copil, cum zice Toni. Aș zice că simplă și sărmană ca o masă de seară servită căminului de bătrâni din Tecuci.
Ne așezăm confortabil pe scaunele puse de presă în fața ecranului mare pe care stă să înceapă jurnalul. Nu dăm scaunu nici la dreapta, nici la stânga, nu ne întrebăm nimic. Înăuntrul nostru, făcut covrig, discernământul nostru doarme îmbuibat cu un noian de date nefolositoare.

Noapte bună.