M-am reapucat să rescriu prima Americă dezgolită, că trebuie să o predau mâine-poimâine la editură.
M-am instalat în canapea, mi-am turnat un pahar de Trapiche și …degetul mic de la piciorul drept a început să migreze spre dreapta, ca falia San Andreas împinsă de mișcările tectonice. Apoi a început să mă mănânce tâmpla și apoi am rămas pierdută în scărpinat, așa cum rămân câinii cu laba la arcadă, adânciți în vise cu Țumpi, Lola și Pegy alergând în zăpada proaspăt căzută.
Apoi mi s-a făcut foame și, după ce am mâncat un sandviș cu icre expirate de acum o săptămână, m-am dus să aștept intoxicația alimentară în dormitor. Asta mi-a adus aminte de anul `92 și alimentara din Costinești de unde am cumpărat o conservă de pate expirată în `88. Jur. A mâncat și Bob și amândouă am stat cu mâinile pe piept așteptând moartea. Cum nu a venit, am plecat la rocoteca unde punkerii cu ghete înalte călcau pe degețele hippioții desculți și băieți cu coșuri și plete încâlcite dormeau în sicriele din lemn de brad care serveau drept masă, pat, coș de gunoi sau troacă de borât. Se asculta Doors și cineva, un neamț prieten cu Bob, adusese o casetă cu Body Count unde Ice T cânta ”Fuck the Police” și punkerii săreau mai dihai pe degețelele fragile și murdare ale hippioților evazați.
Ce-o mai face neamțul, cum dracu îl chema, avea o față de șoarece și o românească altoită, ”vaaai ce-am alergit după tine” a strigat într-o seară pe plaja din Mamaia unde plecasem noi, toți rocării din Costinești ca să…nu mai știu ce.
Icrele nu mă ucid. Hai că mai încerc o dată să mă apuc de scris. Mă reașez pe canapea, îmi reumplu paharul cu Trapiche, iau o gură și mă decid să intru pe cărturești.ro, să văd cum stă America dezgolită 2, dacă mai e în top. Competitivă, cum mi-a zis maică-mea să fiu, așa sunt.
Canci top. Nici măcar Adriana Săftoiu nu mai e în cele mai bine vândute 10 cărți la Cărturești. Băi frate, ce ți-e și cu doamna asta. Cum să scrii o carte în care spui că zici dar nu zici chestii pe care tot poporul le bănuiește și pe care tu, în calitate de consilier, ar fi trebuit să nu le scrii, că vorba aia, ce încredere o să mai aibă în tine cineva când tu dai pe goarnă toate nimicurile, zvonurile și ocheadele pe gaura cheii care dau cu căcuță în exact omul ăla care te-a angajat să îl consiliezi. Cum să mai iei consilier o slujnicuță care aleargă la editură, nici măcar nu așteaptă să crăpi, se duce la editură să te pârască acuzându-te de imoralitate când ceea ce a făcut mneaei este taman o amoralitate? Și lumea să se înghesuie să citească trebile ăstea murdărele ca degețelele hippioților din rocoteca de la Costinești. Dar uite că nu mai e în top. Dar cine e?
”Supunere” a lui Michel Houellebecq, cetățeanul cu cearcăne a cărui caricatură a apărut pe prima pagină a revistei Charlie Hebdo cu o zi înainte de atacul fraților Kouachi, cine își mai aduce aminte de frații Kouachi, care apoi au fost uciși într-un asediu inegal, lăsându-ne dezamăgiți că jurnaliștii și polițiștii și ceilalți morți de la Hebdo nu au fost răzbunați iar lui Houellebecq probabil că i-au intrat chiloții-n fund o vreme de frică. Cred și eu. Cui dracu să nu-i fie frică de oamenii fără simțul umorului? Mie, de exemplu, mi-e al dracu de frică de CTP, ăsta mi se pare incapabil să înțeleagă o glumă. Pentru lipsa asta a umorului ar trebui să primești certificat de handicapat. Dar asta înseamnă că CTP ar avea pensie de handicap și că ar avea acces gratis la muzee, parcări și ar avea bilete de tren gratuite.
Și nici Iohannis nu cred că stă taman bine pe glanda umorului. Dar la nemți, săracii, asta e o chestie genetică. Deși se mai întâmplă accidente. Uite de pildă asta: https://www.youtube.com/watch?v=Afl9WFGJE0M.

Săracii greci. Je suis Charlie am zis toți dar nimeni nu zice Eímai Yani̱s. Nici nu trebuie, că Yanis nu a murit ci tocmai a pus o hamsie la prăjit. Poate ar trebui să scriu o carte despre Grecia. Elada dezgolită de la buget în jos.
Hai că a mai trecut o zi. Mâine sigur mă apuc de carte. Noapte bună.