Japonia și dacii șerpilieni

Copilul de pe scaunul din dreapta e mârâit, zboară de 8 ore. Îi zâmbesc, nimic. Îmi arăt dinții, nici asta nu merge. Scot limba. Dar maică-sa îi prinde privirea înainte să se lipească de limba mea mare și roșie de la vinul chilian servit de Emirates. Îi prinde privirea și se întoarce spre mine, dând din cap ca un cățel de pluș așezat de nea Costel în Dacie în `82. Strânge palmele în semn de mulțumire și continuă să dea din cap în timp ce copilul, surprins de poveste, nu mai mârâie ci o privește uluit pe maică-sa. În 2 ore ajungem în Tokio, Narita.
Pașaportul este mângâiat de un om care dă din cap la fel de zelos ca mama copilului. Salută și bărbatul de servici, și vameșul, și polițistul de frontieră, toată lumea salută frângându-și bazinul și poftindu-te cu mâini extinse dramatic, ca Maia Morgerstein, să urmezi calea pe care ți-o indică.

Degetele sunt potrivite în lăcașurile lor ca amprentele să fie citite electronic, uită-te aici, ești pozat fără clic și blitz și trimis în ordinea și liniștea nefirească a orașului. Un nene cu mănuși atacă bagajul, îl etichetează, îl pune și pe el la coada de bagaje care acum arată ca una din `87 la picioare de porc, unde stăteai după sacoșa lu doamna Larion și a lu doamna Țepeluș plecate să stea la o altă coadă unde își lăsaseră rând.
Autobuzul vine, este rupt din 1960, are 50 de ani autobuzul dar e spălat și coafat și pe fiecare scaun este pus un mileu. Șoferul are mască la gură și ochii ne fixează cerșind înțelegere atunci când se plimbă cu un carton pe culoar, înainte să plecăm, cartonul cerându-ne să nu vorbim la telefon și să ne legăm centurile de siguranță.
Dacă ar trebui să ling pe jos, aș muri de foame. O curățenie neverosimilă, de planșă de arhitectură. Boscheții sunt tăiați corect, șoseaua nu are nicio găurică. Acum 4 zile pe aici a trecut taifunul Nangka. Desigur s-a întâmplat în realitatea noastră paralelă. Aici nimic nu e clintit, smuls, zdrobit.
Hotelurile se înșiră pe cei 56 de kilometri de la Narita la Tokio. Coco Hotel, Hotel des Coco, Coco ăsta trebuie să fie celebru pentru că are și benzinărie și lanț de alimentare. Textele scrise în alfabet latin sunt mult mai multe decât acum 8 ani, când am făcut atac de panică la intrarea în metrou, neînțelegând nimic, nimic, nimic, stând ca o vită cu privirea înșurubată în liniuțele fără sens desenate pe panouri.
Nu se aude un claxon. Unul.
Mașinile tac, oamenii tac. Doar la Grand Hyatt unde suntem descărcați, găsim în parcare 5 fete care zâmbesc mălăieț, crăcănându-și degetele în victorii semnalate aparatului de fotografiat.
Un domn în yucata troncăne pe saboți de lemn pe lângă noi și, de sub franjurile unei izakaya izbucnesc în stradă o hoardă de costume dezechilibrate de impactul cu sakeul. Bulevardul e înșirat de bounceri africani și, în fața cluburilor, fete pe sandale cu talpă ortopedică te momesc cu flyere care îți promit bucurie indescifrabilă, cuprinsă în fonturi lăbărțate, rupte de personaje de desene animate tip albină cu coif sau morcov în cizme de cauciuc.
În restaurantul deschis în 1957, jazzul în surdină se așterne ca o zăpada invizibilă pe mesele de lemn muncite. Țiparul e maroniu în cutiuța lui sidefată și sakeul captiv în sticla cu burtă albastră, curge uleios în pahare robuste. Chelnerul ne spune că restaurantul are pagină de facebook și ne întreabă dacă suntem de acord să ne facă o poză. Sigur.
Pe ușă intră un domn cu pantofi de lac, sacou bleumarin cu cusături albe și batistă mov la piept. Sacoul e lepădat pe banchetă și o cămașă curcubeu de mătase umple aerul cu funk.
Deși în România e doar 5, sunt ruptă de somn. Mă prăbușesc pe patul întins în camera cât compartimentul de tren pe care Jason aka Kim aka Takeshi a lăsat-o descuiată să ne aștepte, da, da, trageți de clanță și intrați. Păi cum domle să lași casa așa, vraiște?
Cine să fure aici, cine să fure?
PS. Înainte să plec, domu Preda mi-a spus să caut două lucruri în Japonia: celula de hitleriști care, după al doilea război mondial nu a dispărut ci s-a refugiat undeva în munții păduroși ai Japoniei. Și al doilea, dacii din Japonia. Există, desigur, căci ei sunt întemeietorii civilizației șerpilian-dragonian-goriliene in care traim. Cum îi recunosc domnu Preda pe daci? Ei cum, se roagă la Zamolxes.
M-am concentrat ceva ieri dar nu am reușit să deslușesc varză, barză, viezure, Zamolxe în ceea ce vorbeau. Dar nu renunț. Și mâine e o zi Dorothy și mâine e o zi.

1 comment
  1. VASILIU MIRCEA PAUL said:

    Eu prefer tripleta barză-mînz-spînz că se leagă mai bine de diverse jocuri de cuvinte subsecvente. În ce-i privește pe hitleriștii din munții Japoniei pun pariu pe-o prăjitură alterată că s-au unit cu dacii zamolxieni-șerpilieni și pritocesc tot felul de chestii oribil-mărețe (sprijiniți de CIA, evident).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: