Microfonul mi se înfige în nas, mâna care îl ține aparține unui băiat, stativul de microfon. Lângă el este traducătoarea și lângă reporterul căruia traducătoarea îi traduce răspunsurile mele și mie îmi traduce întrebările lui. Al patrulea, rotofei, ieșind ca o lună plină de după cameră, este cameramanul.
Ro-maaania!!!!???!! Oooooooooooooohhh…
”Ro” vine pronunțat ca o palmă și după se bulucește ”maa” prelung ca un elastic întins și apoi ”nia” în urcare, trei trepte mai sus decât silaba anterioară.
Romania, chiar ea.
”Oooooooooooooohhh”-zice translatoarea, îi traduce reporterului care zice și el ”Ooooooooh” și, imperceptibil, mâna stativului de microfon uman tremură ca mișcată de o bătaie de aripi de libelulă din Delhi.
Translatoarea are mustăcioară, un puf negru care a crescut igrasios pe buza de sus pe care uite, și-o linge, și apoi îmi spune că ei, echipa, sunt de la o nouă stație de televiziune din Tokyo și, fac o emisiune despre pepenele roșu căci, poate nu știm, dar pepenele roșu este unul din fructele cele mai îndrăgite de japonezi.
Nu știam.
Da, japonezii iubesc pepenele roșu și vor să știe cum mâncăm noi pepenele roșu în Ro-maaa-nia, asta în cazul în care avem așa ceva.
Avem. De pildă în Teleorman, de unde vine maică-mea, această Okinawa românească, pepenele roșu se mănâncă cu pâine.
Ooooooooooooooo. O-urile nu se mai opresc din ieșit. Micuța mustăcioasă e balonată cu ”o”-uri pe care le scapă flatulând verbal ca un moș după o porție de porumb fiert stins cu must. Îi traduce grăbită reporterului care preia ”o”-ul și îl duce și el mai departe, ”ooooooooooooooooooooo”, apoi emoționat întreabă ceva: ”ca pe sandviș?”
Nu, tai pepenele în felii și crestezi bărcuța de pepene în dumicați și apoi iei o gură de pepene și una de pâine.
Ooooooooo, orice fel de pâine?
Orice fel de pâine.
Și cum se cheamă asta?
Nu are nume. Și se mănâncă în sud, în Teleorman. Nu știu de alte părți.
Ooooooooo. Veli naaaais.
Stai că mai avem ceva. Pepenele galben îl injectăm cu rom și îl punem la congelator și pe la 2, când e vipia mai mare, îl scoatem, îl tăiem în feliuțe și ne abțiguim nițel.
Ooooooooooooo, tremură mustăcioara și apoi ”Ooooooooooo” se aude ca un ecou de la reporterul căruia nu îi vine să creadă ce noroc a dat pe el.
Și cum se cheamă asta?
Nu are nume.
Și ce fel de rom?
Orice fel de rom.
Ooooooooo!!!
Chiar și vodcă.
Oooooooooo!! It is a good drunk?
Pardon?
You get drunk nice?
Nice. Very nice.
Ooooooooooo!!
Mustăcioara e amețită de informația primită. Reporterul îi zice ceva iute și ea ne traduce grăbită, înainte să ne elibereze din unda tractoare a camerei de filmat.
Noi tăiem pepenele și punem peste el sare.
Cum?
Da, punem sare peste el, așa îl mâncăm în Japonia. Mulțumim mult pentru interviu.
Plec gândindu-mă la întoarcerea mea în Japonia peste 10 ani. Voi fi o celebritate, un Thocomerius cumanul, un descălecător al metodelor teleormănene de înghițit harbuzu. Voi fi pictată pe pereți, voi avea poate și o statue aici în Shibuya, lângă Hachiko.
Ooooooooooooo!!!! aud în spatele meu. În plasă au căzut niște americani enormi. Nu au cum să mă bată la rețete de pepene. Of, realizez cu durere că am uitat să le spun de pepenele murat. Să mă întorc? E prea târziu, se face verde și mă arunc pe trecerea de pietoni, în mijlocul poporului care nu știe că viitorul lui culinar tocmai i-a fost schimbat de mine.