Archive

Monthly Archives: July 2015

M-am reapucat să rescriu prima Americă dezgolită, că trebuie să o predau mâine-poimâine la editură.
M-am instalat în canapea, mi-am turnat un pahar de Trapiche și …degetul mic de la piciorul drept a început să migreze spre dreapta, ca falia San Andreas împinsă de mișcările tectonice. Apoi a început să mă mănânce tâmpla și apoi am rămas pierdută în scărpinat, așa cum rămân câinii cu laba la arcadă, adânciți în vise cu Țumpi, Lola și Pegy alergând în zăpada proaspăt căzută.
Apoi mi s-a făcut foame și, după ce am mâncat un sandviș cu icre expirate de acum o săptămână, m-am dus să aștept intoxicația alimentară în dormitor. Asta mi-a adus aminte de anul `92 și alimentara din Costinești de unde am cumpărat o conservă de pate expirată în `88. Jur. A mâncat și Bob și amândouă am stat cu mâinile pe piept așteptând moartea. Cum nu a venit, am plecat la rocoteca unde punkerii cu ghete înalte călcau pe degețele hippioții desculți și băieți cu coșuri și plete încâlcite dormeau în sicriele din lemn de brad care serveau drept masă, pat, coș de gunoi sau troacă de borât. Se asculta Doors și cineva, un neamț prieten cu Bob, adusese o casetă cu Body Count unde Ice T cânta ”Fuck the Police” și punkerii săreau mai dihai pe degețelele fragile și murdare ale hippioților evazați.
Ce-o mai face neamțul, cum dracu îl chema, avea o față de șoarece și o românească altoită, ”vaaai ce-am alergit după tine” a strigat într-o seară pe plaja din Mamaia unde plecasem noi, toți rocării din Costinești ca să…nu mai știu ce.
Icrele nu mă ucid. Hai că mai încerc o dată să mă apuc de scris. Mă reașez pe canapea, îmi reumplu paharul cu Trapiche, iau o gură și mă decid să intru pe cărturești.ro, să văd cum stă America dezgolită 2, dacă mai e în top. Competitivă, cum mi-a zis maică-mea să fiu, așa sunt.
Canci top. Nici măcar Adriana Săftoiu nu mai e în cele mai bine vândute 10 cărți la Cărturești. Băi frate, ce ți-e și cu doamna asta. Cum să scrii o carte în care spui că zici dar nu zici chestii pe care tot poporul le bănuiește și pe care tu, în calitate de consilier, ar fi trebuit să nu le scrii, că vorba aia, ce încredere o să mai aibă în tine cineva când tu dai pe goarnă toate nimicurile, zvonurile și ocheadele pe gaura cheii care dau cu căcuță în exact omul ăla care te-a angajat să îl consiliezi. Cum să mai iei consilier o slujnicuță care aleargă la editură, nici măcar nu așteaptă să crăpi, se duce la editură să te pârască acuzându-te de imoralitate când ceea ce a făcut mneaei este taman o amoralitate? Și lumea să se înghesuie să citească trebile ăstea murdărele ca degețelele hippioților din rocoteca de la Costinești. Dar uite că nu mai e în top. Dar cine e?
”Supunere” a lui Michel Houellebecq, cetățeanul cu cearcăne a cărui caricatură a apărut pe prima pagină a revistei Charlie Hebdo cu o zi înainte de atacul fraților Kouachi, cine își mai aduce aminte de frații Kouachi, care apoi au fost uciși într-un asediu inegal, lăsându-ne dezamăgiți că jurnaliștii și polițiștii și ceilalți morți de la Hebdo nu au fost răzbunați iar lui Houellebecq probabil că i-au intrat chiloții-n fund o vreme de frică. Cred și eu. Cui dracu să nu-i fie frică de oamenii fără simțul umorului? Mie, de exemplu, mi-e al dracu de frică de CTP, ăsta mi se pare incapabil să înțeleagă o glumă. Pentru lipsa asta a umorului ar trebui să primești certificat de handicapat. Dar asta înseamnă că CTP ar avea pensie de handicap și că ar avea acces gratis la muzee, parcări și ar avea bilete de tren gratuite.
Și nici Iohannis nu cred că stă taman bine pe glanda umorului. Dar la nemți, săracii, asta e o chestie genetică. Deși se mai întâmplă accidente. Uite de pildă asta: https://www.youtube.com/watch?v=Afl9WFGJE0M.

Săracii greci. Je suis Charlie am zis toți dar nimeni nu zice Eímai Yani̱s. Nici nu trebuie, că Yanis nu a murit ci tocmai a pus o hamsie la prăjit. Poate ar trebui să scriu o carte despre Grecia. Elada dezgolită de la buget în jos.
Hai că a mai trecut o zi. Mâine sigur mă apuc de carte. Noapte bună.

Un prieten mi-a spus că Alain de Botton e filozof de aeroport. Cine mă, domnu ăla care bagă cărți subțiri care te învață să tai cu ața mămăliga religiei sau să aduni cu mătura firmiturile artei călătoriei? Chiar el.
Citesc The News, carte luată dintr-o librărie în Bangkok, nu din aeroport, un volum de 253 de pagini cu tot cu poze, ce-i drept rare pozele, carte care încearcă să explice de ce presa este așa cum este și de ce noi suntem atât de prost informați de presa care este așa cum este și cum se face că ni se rupe de masacrul din Nigeria, ISIS sau alunecările de teren din Columbia și suntem fascinați de chiloții cu elastic făcut din limbă de privighetoare purtați de prințesa Charlotte la botezul domniei sale.
Filozoful de aeroport încearcă să ne dezlipească de ecranele televizoarelor care vomită în sufrageriile noastre adevăruri pixelat trunchiate și să ne explice că Flaubert avea dreptate.

Nenea ăsta, Flaubert, omul care a scris Madame Bovary, credea, la mijlocul secolului trecut când presa nu reușise să se bage cu fiecare dintre noi în așternut și să ne abuzeze urechea și ochii în fiecare seară, că jurnalele duc la idiotizarea poporului. De ce?

Pentru că presa încuraja să lași pe mâna ziariștilor gânditul. Nu-ți mai bate matale capul să gândești, noi culegem recolta monstruoasă de informație, o mestecăm pentru tine și ți-o așezăm în dumicați monoculturali, fast food for thought. Ia dumitale și hrănește-te cu platouașul ăsta de date pe care nu ai cum să le digeri bine, care-ți vin pe gât și te fac să borăști la rândul tău în pălărie cretinisme care devin clichee, sub privirile pline de admirație și lipsite de orice interogație a celorlalți idioți care au citit și s-au hrănit cu aceeași pastă mestecată și servită de jurnale.
Ce au făcut ziarele și presa decât să transforme oameni lipsiți de imaginație, rațiune și curiozitate în persoane bine informate? Flaubert se amăra la mijlocul secolului XIX că idiotul modern are acces la informația la care în urmă cu un veac doar un geniu putea să ajungă și, în același timp, să rămână un idiot, o combinație deprimantă care a dat prostimii autoritate să vorbească.
În România ziarul cu cel mai mare tiraj este foaia cu preturi de fleici și carne de mici oferita gratuit de Kaufland. Pe locul doi este Libertatea cu vreo 70.000 de exemplare, apoi vine ziarul bisericii, ceva cu lumina și credința și apoi Gazeta Sporturilor. Buluc urmează cu tiraje mizere toți dinozaurii trimiși la reanimare de lipsa de resurse de pe micuța insulă cretacică a presei românești. România Liberă, Adevărul, Evenimentul care vindeau milioane în anii `90, au ajuns la 10.000 de căciulă.

Flaubert ar triumfa. Mai puțină presă, mai puțini idioți.

Dar Flaubert nu a trăit în epoca televiziunii, radioului, onlineului, social media și mobilului pe care curg frenetice riuri de imbecilitate. Prostia aleargă prin fibră optică. Dacii hiperboreeni, nasterea latinei din pintecul burebistic, grădina maicii Domnului, Sfânta Parascheva și Ucraina unde, am citit eu pe internet, din cetățenii uciși în conflict sunt decupate organele și trimise în Vestul plin de milionari matusalemici dotați cu inimi de Boris și Svetlana.
Rușii sunt răi, nemții sunt eficienți, japonezii corecți și impersonali, grecii hoți, românii descurcăreți, ungurii xenofobi, sârbii înalți, italienii pitici, spaniolii logoreici, francezii aroganți, englezii bețivi.
Toată lumea știe. De unde? Din presă. Lumea e mică și murdară ca o mână de copil, cum zice Toni. Aș zice că simplă și sărmană ca o masă de seară servită căminului de bătrâni din Tecuci.
Ne așezăm confortabil pe scaunele puse de presă în fața ecranului mare pe care stă să înceapă jurnalul. Nu dăm scaunu nici la dreapta, nici la stânga, nu ne întrebăm nimic. Înăuntrul nostru, făcut covrig, discernământul nostru doarme îmbuibat cu un noian de date nefolositoare.

Noapte bună.

Sunt trei țigani. Toți trei în cămăși, unul cu o tamburină, unul cu chitară, unul cu acordeon. Burțile împing cămășile care stau să pocnească pe ei. Transpirația curge pe grumaz iar unul are o mustăcioară mică și umedă, ca o lipitoare prinsă de buză. Ce cântă? Smiths și New Order. Din războiul de țesut al acordeonului iese un covoraș de sunete straniu legate, ghiveci de brit-punk-roma-dark-pop-manele-folk. Țiganul cu tamburina umblă printre mese și adună bani. În fața mea, un băiat în cârje care încearcă să vrăjească o viespe bronzată, zice ”why not?” și pescuiește expert din buzunar 50 de penny care sar pe pielea întinsă a tamburinei. Îi dau un euro că nu am lire. Zice ”thank you” țiganul și apoi trece la altă masă unde două englezoaice enorme dau pe gât două glastre cu bere și îi dau tot măruntul înghesuit în gușa unui portofel de babă.
28 de grade, generozitate dilatată de căldură.
Londra blocată de greva lucrătorilor la metrou, plină de costume transpirate și turiști rătăciți, a ieșit la terasă, la rehidratare.  Chelnerii zâmbesc și îți iau pulsul fericirii, colțurile gurii aleargă spre ochi, dinții sunt pe afară.
Grecia nu pleacă nicăieri, bursele o să-și revină, economia Chinei e departe. Pe soarele ăsta chiar și rușii au pielea roză și păr bălai de unicorn.
Țiganii au schimbat repertoriul. Cântă ceva mexican, zi să-i zic, îmi stă pe limbă numele cântecului dar nu mi-l amintesc. Terasa întreagă ține ritmul, ridicând degetele piciorului drept. Capetele se mișcă stânga-dreapta, stânga-dreapta, câinii dau din coadă, gingiile bebelușilor se sparg și dinții ies fără să îi doară. Tamisa strălucește și skifuri alunecă grațios, abia stârnind un ecou subtil, ca o șoaptă trimisă pe apă.
Asta e vremea când Anglia poate să fie cucerită. Se lasă cucerită. Nu va ridica un deget să se apere. Te va pofti la masă și-ți va da o bere. Cheers mate!

Frontline Club London. Adunarea cluburilor partenere.
Vaughan pune paharul de vin roșu jos și anunță solemn că, paradoxal, vârsta l-a transformat în socialist și că Grecia nu merită să fie hăcuită ca o focă pe o plajă daneză. ”Să ne amintim că grecii i-au iertat de datorii pe nemți după al doilea război mondial.” spune și imediat e acoperit de un val de proteste. Suntem la masă slovaci, cehi, bosniaci, albanezi kosovari sau albanezi get-beget, români și ruși. Istoric abuzați, nescutiți, fără bască, frați cu codrul, veri cu otrăvitul fântânilor.
La niciunul din noi nu găsești milă. La niciunul din noi nu e loc de ”de data asta hai să facem ca voi”. Când vii dintr-o nație mică, târâtă pe talpă de colo-colo de imperiu A și regatul B, îți lipsește orizontul și capacitatea de a evalua istoric o anumită decizie.
Vaughan, venit dintr-o națiune mare, cu 12 etaje, poate să vadă la distanță, trecut și viitor. Ce vede? ”Ne-am pierdut umanitatea. Asta este problema noastră, a civilizației occidentale. Ne-am pierdut umanitatea.”
Rușii, cehii, românii, bosniacii și albanezii nu sunt de acord.
Rușii de la Frontline, înghesuiți în capătul mesei, sunt etichetați agenți străini la ei în țară și riscă 6 ani de pușcărie pentru activități anti-naționale doar pentru că sunt finanțați de organizații vestice care promovează libertatea de expresie. Cui îi folosește libertatea de expresie? 97% din ruși sunt proPutin. Se lasă scărpinați de palma micului țar, fericiți că Europei îi e frică de el, de ei. Comparând cu ce se întâmplă în țara lor, Olga și Iuri sunt absolut siguri că occidentul nu și-a pierdut umanitatea ci doar a devenit mai atent cu cine împarte colțul de pâine care i-a mai rămas.
Cehia, între timp, se antrenează pentru campionatul european de moguliadă. Iva spune că cel mai bogat om din țară, un gherțoi care a strâns o avere urât mirositoare și s-a lansat recent în politică, devenind în scurt timp ministrul finanțelor, tocmai și-a cumpărat trust media. Regimul Havel este la fel de departe de cehi, ca Ana Blandiana de președinția României.
”Îl urăsc toți acum pe Havel. Spun că a fost prost, naiv, inutil. L-au votat pe Zeman, nas roșu, obraji roșii, ochi injectați, tiparul după care sunt alcătuiți bețivii de pe băncuțele de lemn din berăriile din toată Cehia. A fost în Rusia la aniversarea victoriei, deși noi, poporul, ne-am opus acestei vizite.”
Elasticul yo-yo-ului s-a întins cât a putut și acum mingea se întoarce în mâna rusului. Ungurii, cehii, bulgarii privesc cu groază cum pumnul se strânge în jurul lor. Pentru Iva, occidentul nu și-a pierdut umanitatea ci este singura lumină, chiar dacă palidă, care mai strălucește în întunericul care coboară iute în zilele din ce în ce mai scurte, căci winter is coming.
Albania și Bosnia și Kosovo nu ar respira fără americani. Occidentul e tată și mamă, aer și apă și Dumnezeu. El, Occidentul a luat un pumn de țărână și a modelat țări care trăiesc doar prin imensa lui generozitate. Umanitatea lui nu e pusă în discuție, zeii nu sunt umani. La masa unde națiunile Balcanilor privesc cu oroare revolta grecilor, englezii sunt zguduiți de frisoane de conștiință privindu-și creația.
Reci, intransigenți, nemiloși, fiecare cu pizda mă-sii. Copiii lor au crescut strâmb, crezând că suferința moștenită din viața anterioară îți dă dreptul să judeci și să fii crud. Modelul Israel, umanitatea strivită de zidul care taie deșertul.
Vaughan își lasă paharul jumate plin și se mută la altă masă. Un tânăr ziarist, specialist în economie, îi ia locul și ne anunță că China se duce dracului. Apoi dă pe gât paharul părăsit, se declară beat, se ridică și pleacă.

Thomas e neamț de Dusseldorf și nu mai vrea să plătească pentru greci. Dorian e român de Focșani și vrea ca grecii să le-o tragă la nemți. Carolina e spanioloaică din Madrid și nu înțelege de ce ar interesa-o pe ea ce se întâmplă în Grecia. Eu am băgat dolari în fonduri mutuale și acțiunile chinezești au căzut. Tudor a trimis brânză unor copii dintr-un orfelinat grecesc și spune că sunt atât de săraci încât au pupat mașina din care au fost descărcate darurile. Maică-mea zice că să-i ia dracu pe greci, uite ce pensii mari au. E disperată că frate-miu pleacă în Thassos și o să-i dea ăia în cap și o să-i fure euroii dosiți în tubul de calciu vârât în fund.
Acu 3 zile, pe HBO a fost 300 partea a doua, cum s-ar zice rândurile de la 151 în sus. Temistocle i-a cerut reginei Gorgo să îl sprijine cu oștirea Spartei în bătălia cu perșii. Dar Gorgo l-a privit cu sprânceana ridicată și l-a trimis după ghindă. Apoi a revenit la sentimente mai bune și flota Spartei a intervenit în al treișpelea ceas, ca un al treișpelea salariu în buzunarul secat al unui funcționar atenian.
Nu mai sunt bani iar Varoufakis spune să nu îi stricăm bucuria referendumului întrebându-l de unde bagă mâine euro în bancomate.
Are acasă la el o tiparniță, cum de unde?
Bejane, unde-i multiplicatorul?
Lumini și umbre.
Oxi, nei, n-are a face. Nei e noul oxi și oxi e noul nei.
Nimeni nu iese bine din chestia asta. Merkel, chinezii, americanii, rușii, Tsipras, eu, mama, Dorian, Thomas, Carolina sau Tudor care a trimis brânză copiilor orfani din Grecia.
Albul e noul negru și griul e noul negru și verdele, albastru, roșu sau fuschia sunt toate noul negru.

Comandați xanax, haloperidol și mult alcool și cumpărați acțiuni la fabricile de medicamente și spritz. Ăstea sunt puținele care vor crește în viitorii doi ani.

Vecina de sus își repară casa. Ca un Shiva năbădăios care distruge omenirea înainte de a putea să o reconstruiască, vecina de la trei bagă flexul în țevile fostei instalații de încălzire, acest atavism al blocului care l-a însoțit în noua eră, a centralelor, refugiat ca un român care vroia să treacă fraudulos granița, ba după draperii, ba după vreun șifonier mai spătos.
Vecina de la trei nu a mai suportat să o știe acolo. Își face apartamentul tiptop, a chemat muncitorii care au băgat flexul în țevi și scântei au izbucnit în sufrageria doamnei Nina de la etajul doi, dar din licăririle de foc nu s-a întrupat tremurând vreo zână pitică, lovită de magia unei vrăjitoare gheboase. S-au stins grabnic scânteile, pe parchetul doamnei Nina și țeava a tușit tabagic și a scuipat o cenușă neagră cu bucăți de rugină maro. Mulțumită, vecina a trecut la dărâmat cu sfredeluri uriașe un perete.
Vecina de la trei pare să încerce o evadare din apartamentul în care matrimoniul a făcut-o prizonieră. Nu bagă cu lingurița ca abatele Faria, nu sapă cu unghiile ca în Swahshank redemption.
Direct cu picameru evadează ea, dar cred că a greșit peretele și, în loc să găsească drumul spre libertatate, a evadat din sufragerie în bucătărie. Poate data viitoare.
Ce face cu praful și molozul construcției, vă întrebați. Îl aruncă de la balconul ei în balconul doamnei Nina de la doi, acolo unde doamna Nina de la doi se retrage să citească sau poate să le citească rufelor ei puse la uscat.
Doamna Nina iese pe balcon, în fiecare dimineață și trece degetul peste fierul balustradei. Dacă găsește praf, dă alarma. Poliția, să vină Poliția. În blocul ăsta nu se mai poate trăi, împuțiții ăștia ne distrug, mă îmbolnăvesc, uite cum mă îneacă ficatul de furie, săriți oameni buni, săăăăriiiiiți!!!
Doamna Nina prețuiește curățenia mai tare decât buna vecinătate, ei nu îi plac evadările din sufragerie în bucătărie și nici nu crede că din scânteile aruncate de flexul care taie țevile de încălzire ale vecinei de la trei se nasc mici zâne alungate din țara poveștilor de o vrăjitoare gheboasă. Doamna Nina crede în poliție pe care o sesizează prin telefoane și plângeri încercând să oprească fuga prizonierei de deasupra.
Condamnată la muncă pe viață pentru crima de a pretinde că e altcineva decât e, doamna Nina iubește pârnaia căminului ei. Iubește parchetul laminat, iubește chiar țevile vechi ale instalației de încălzire pe care nu le-ar tăia cu flexul în ruptul capului, căci cine știe când centralele o să dispară și populația de pușcăriași de la bloc va fi obligată să se recupleze la CET. Cine știe?
Doamna NIna nu face greșelile celor care speră. Ea știe că asta e tot ce va primi de la viață, e resemnată și încearcă să-și protejeze celula de asaltul de optimism murdar al celor care vor să fugă.
Își iubește căsuța mai presus de orice. Își iubește căsuța care îi cere să o spele, să o măture, să o curețe. E posedată de căsuță așa cum numai Bilbo Baggins era posedat de inelul lui Sauron.
Vecina de la trei a pornit asaltul asupra unui alt perete.
Cu ochii-n lacrimi și mâini strânse-n rugăciune, doamna Nina se roagă să moară strivită sub zidul pe care îl distruge.
Își spune Doamne Ajută și bate trei cruci. Apoi cheamă, a 7-a oară, Poliția.