Popor mic, memorie scurtă

Keiko Ogura e născută în 1937, pe 4 august. La aniversarea vârstei de 8 ani, a primit cadou, e drept cu două zile întârziere și după o dimineață plină de alarme care s-au dovedit a fi false, o bombă atomică. Little Boy-zice Keiko-a fost văzut de fratele ei mai mare care era mobilizat alături de alți elevi să demoleze clădirile de lemn din Hiroshima pentru ca bombele incendiare aruncate de americani să nu pârjolească orașul complet. Fratele mai mare a ridicat capul când a auzit huruitul bombardierului B-29, le știa bine mormăitul, a văzut doar unul și din el căzând ceva mic, mic și negru, normal că mic, că era Little Boy. Și apoi cerul s-a luminat și suflul trimis de bombă în lumânările de pe tortul lui Keiko l-a trântit pe fratele cel mare iar acasă la Keiko a smuls geamurile și cioburile le-a înfipt în unchiu, mătușa și sora cea mare iar când fetița de 8 ani s-a trezit din leșin și fratele a ajuns într-o goană acasă, le-a spus că nu mai există oraș și că totul a fost distrus cu o singură bombă care a căzut ca un găinaț singular trimis de un porumbel constipat peste Hiroshima.
Keiko nu are lacrimi în ochi când povestește ceea ce s-a întâmplat acum 70 de ani. Juma de secol de permanentă revizitare a locului crimei i-a tăbăcit glanda lacrimală.
Sau poate așa e ea, mai puțin hormonal-emoțională decât vorbitorul de dinaintea ei, un hibakusha categoria 4 adică fetus purtat în burta umflată a mamei pornită în căutarea disperată prin cenușa radioactivă a soțului și fiicei spulberați de Little Boy.
Bărbatul născut la 7 luni după bombă scoate și arată audienței de americani, francezi, brazilieni sau marocani, cămașa uniformei de vară a surorii lui care a fost atomizată, ruptă în miliarde de bucăți de milionul de grade trimis în atmosferă de detonare. Mama lui, însărcinată în 2 luni cu el, a stat 7 zile în ploaia radioactivă, bătând la pas fiecare adăpost, sperând să își găsească fiica sau soțul poștaș, trimis cu o depeșă urgentă la ceruri.
Bărbatul plânge, mamele în sală plâng gândindu-se la durerea soției poștașului care nu a vorbit niciodată despre 6 august și ciocanul picat la 8.15 am peste copila și bărbatu ei.
Supraviețuitorii au învățat să-și închidă drama într-un cofraj de beton, ca pe Cernobil, să o țină departe de ochii lumii.
Dar Keiko nu vrea să tacă. Spune că este un efort extraordinar să își spună povestea pentru că, de fiecare dată, retrăiește ca în Timequakeul lui Vonnegut, moartea atomică, iar și iar și iar și iar, cu zgomote și mirosuri, cu gemete și sânge și grămezi de cadavre pe care tatăl ei le-a ars non-stop, ca Sandu Cocoșatu aplecat peste grătarul lui, toată luna august.
Keiko revede oameni apropiindu-se cu brațele desprinse de trup, cu pielea curgând și sângele șiroind, oameni care strigau ”apă, apă” cărora ea, Keiko, le-a dat apă și ei au murit 4 minute mai târziu. Sau poate 7. ”Nu știam ce fac iar când tata ne-a spus nouă, copiilor: sper că ați avut atâta minte să nu le dați răniților apă, că îi omorâți, nu i-am spus ce am făcut. Dar eu i-am omorât și trebuie să trăiesc cu asta.”
Oameni care încercau să își dezbrace cămășile care plecau cu tot cu carne, ca o ceapă care te face să plângi la vederea ei, de neputință și oroare. Oameni sărind în apa fiartă a râului, oameni opăriți, 140.000 de oameni uciși printr-un ordin scurt. ”Normal că îl urăsc pe Truman căci el a comandat asta. Dar nu îi urăsc neamul sau copiii și nu vreau răzbunare.”
Pe carnea răniților umedă și roșie se așezau muște, ouau alb, milioane de ouă, crescătorii de muște pregătite să preia de la americani hegemonia universului iar gemetele și strigătele muribunzilor cerând apă se ridicau fragile din grămezile de corpuri ferfenițit-boțite transformate în maternități de muște. ”Când se lăsa liniștea, știai că au murit.”
Keiko lucrează la Hiroshima Interpreter for Peace, organizație înființată în 1984 de hibakusha, numele dat celor afectați de exploziile atomice, discriminați de japonezi, nebăgați în seamă ani de zile de guvern, neștiuți de restul lumii.
”Când medicii americani au venit în `46 nu ne-au ajutat cu nimic. S-au uitat la noi, ne-au măsurat, ne-au consultat, dar nu ne dădea nimeni niciun medicament. Cobai, asta simțeam că suntem.”
Dar când ați aflat că a fost o bombă radioactivă?
”La mai mult de 1 an de zile. La început am crezut că era un gaz, că am foat otrăviți. Un an de zile nu am știut nimic. Imediat după 15 august când Japonia a capitulat, americanii au impus o cenzură cruntă care a durat mai mult de 10 ani. Nu aveam voie să vorbim despre bombă, nu aveam voie să ne îngropăm morții și să spunem că au fost victimele bombei atomice. Bomba atomică a intrat în manualele noastre școlare după ce au fost introduse capitolele despre atrocitățile comise de armata imperială în Pacific, China, Filipine. Dar noi știam care era situația în Japonia. Că ei nu au venit să ne elibereze, că eram ocupați. Și nu, nu ne stătea capul la răzbunare. Vroiam doar să supraviețuim căci mâncare nu exista, adăposturi nu existau. Noroc că imediat a venit taifunul și a mai spălat radiațiile, altfel ar fi fost mult mai rău.”
Iată și partea bună a taifunului.
Little Boy a creat un crater enorm în societatea din Hiroshima, un crater care a fost umplut de Yakuza. În primăvara lui `45, mulți copii fuseseră trimiși la temple în munți, ca să fie protejați de bombardamente. Little Boy i-a transformat în orfani și ce părinte mai bun poate fi decât mafia care i-a preluat și i-a transformat în cerșetori, hoți, tâlhari?
”La început nu am vrut să fraternizăm cu ocupantul. Dar după, de foame, am învățat engleză. Primul lucru: give me chocolate. Asta strigam, de foame.”
Și moartea nu s-a oprit în septembrie sau în decembrie 1945. Câțiva ani mai târziu a început să se moară de leucemie, mulți copii, majoritatea copii expuși la radiații. Hibakusha au început să primească ajutor medical de la stat daaaar a fi hibakusha însemna automat că nu îți găsești serviciu și nu te măriți.
”Se spunea despre noi că suntem leneși pentru că avem 60% din energia unui om normal, pentru că obosim repede. Normal, fusesem radiați. Nimeni nu vroia să angajeze un hibakusha care era ineficient. Iar fetele nu erau luate de nevastă de frica contaminării cu radiații-nu se știa mare lucru atunci despre radiații. Sau de frica defectelor genetice cu care se puteau naște copiii lor. Astfel părinții au început să ascundă copiilor faptul că ei sunt hibakusha și să refuze carnetul roz care le permitea accesul la medicația gratuită.
Am fost în America la ceremonia dezvelirii avionului Enola Gay într-un muzeu. Am fost acolo și am început să plâng, nu am putut să mă uit la el. Și toate camerele de luat vederi m-au filmat și fiul meu m-a văzut la televizor și m-a sunat să mă întrebe ce caut acolo? Dacă mă vedeau socrii lui sau cei ai fiicei mele, copiii mei ar fi avut probleme. Chiar și acum hibakusha sunt ostracizați de societate. Chiar și acum.”

Dar grija lui Keiko nu sunt copiii ei ci teama că Hiroshima va fi uitată. Are 78 de ani. Ceilalți doi hibakusha prezenți la cermonia de la Hiroshima au 84 și respectiv 70. Mai sunt o mână de oameni și poveștile lor și așa puține sunt pierdute în discursuri de plastic ale politicienilor.
Cum să facem să nu uităm ce s-a întâmplat aici?
Facem ca în Farenheit 451. DSC03651
Supraviețuitorii instruiesc hibakusha purtători, tineri și tinere care își însușesc povești ca maicile superioare din Dune sau ca fugarii din distopia lui Ray Bradbury, memorând detalii pe care literatura sau știința (mai cu seamă atunci când avem ani de cenzură a ocupantului) le omit. Noii povestitori o să poată să-ți spună, exact ca supraviețuitorii, ce culoare avea ciuperca atomică, ce gust avea feriga mâncată în octombrie, cum mirosea aerul în dimineața zilei de 9 august.
Transplant de memorie se cheamă. Îl fac argentinienii care, prin al lor Museo de la Memoria, nu te lasă să uiți. Îl au evreii. Doar noi, cufundați în meschinele lovituri la gioale pentru preluarea balonului măcar preț de un dribling scurt, uităm pe ce lume trăim, otrăviți de opiumul mizeriei cotidiene.
Popor mic, memorie scurtă.bio-keiko

13 comments
  1. unul oarecare said:

    Am plans.

    • Nu e bine sa plangi. E OK sa ai compasiune, dar emotiile nestavilite intuneca ratiunea. Deci toata compasiunea pt. victimele nevinovate. Da, a fost un cataclism atomic, dar asta? “”Normal că îl urăsc pe Truman căci el a comandat asta. Dar nu îi urăsc neamul sau copiii și nu vreau răzbunare.”” Doamna nu intelege ca preaiubitul si veneratul Hirohito este principalul vinovat pt. drama ei si a celorlalti japonezi de la Hiroshima si Nagasaki, si catre el trebuie sa isi indrepte ura, intrucat HIROHITO A ORDONAT ATACUL DE LA PEARL HARBOR…plus tot restul legat de sadismul japonez in toate teritoriile cucerite.

  2. nu am plans. M-am apucat sa caut cateva din ororile istoriei Romaniei. Una ar fi abandonul copiiilor in ultimii 50 ani, apoi m-am dus mai in colo sa vad ororile celui de-al 2lea razboi mondial, evreii, si mai incolo, robia abolita la 1830-1850.

  3. VASILIU MIRCEA PAUL said:

    Ultimul comentariu pe care îl mai fac VREODATĂ pe acest blog.

    Una din cele mai insidioase metode de a intromisiona (fără ”dureri”) anti-americanismul în găozul mental al publicului este așezarea USA și URSS-Rusia (post-sovietică) pe talgerele aceluiași cîntar ”justițiar”. Hai să echilibrăm la miligram ce au făcut unii și alții. LA MILIGRAM ! Cum balanțele analitice nu suportă tone de crime, mai aruncăm ceva lest la ”stînga” și suplimentăm ”dreapta” cu tot ce putem stoarce din istorie: mai pe vremuri KU KLUX KLAN și linșarea negrilor; mai încoace exterminarea amerindienilor și alte ”păcate capitale”.

    Cum ar fi bombele atomice.

    Ooo, ce ”subiect zemos” ! Ooo, ce drepturi de autor a încasat Chiril Tricolici (pricolici) pentru ”Nebunul din Brent” în 1963, exploatînd dezechilibrul mental al unuia din piloții celor două avioane ÎNSOȚITOARE ale lui Enola Gay (în vederea măsurării efectelor fizice ale exploziei).

    Ooo, cum mai plîngeam în copilărie (eu chiar am avut coșmaruri) la filmul ”Copiii din Hiroshima” (Gembaku no ko – 1952 – în plină ”cenzură” decenală americană !).

    POPOR MIC, MEMORIE SCURTĂ !

    Doamna Keiko Ogura a și uitat cum era ea învățată să poarte asupra-i bețigașe ascuțite pentru a le înfige în ochii soldaților americani care, eventual, ar fi luat-o în brațe (”De la Pearl Harbor la Hiroshima” – vezi comentariul în articolul precedent). Sau a fost ”ajutată” să uite (rășluirea sovietică a Sahalinului și Kurilelor – CE teritoriu japonez au ocupat americanii pentru veșnicie ?) ?

    Scurt-filosofic: arbitrarea solomonic-imparțială-și-rece a unui meci de box între un atlet oarecare (căruia îi mai scapă, eventual, cîte un pumn sub centură) și un maimuțoi sinistru, cu pietre în mănuși, brișcă în chiloți și bale veninoase (de varan) care nu ține cont de nici o regulă, reprezintă una din cele mai pervers-eficiente metode de captare a fraierilor născuți după ultima ploaie (ante-decembristă).

    Adios muchachos !

    • Nic Ispas said:

      Like!

    • Faptul ca doamna Feher este fascinata de cocalarii de la brau in jos ai Americii ( in special de cei mai infatuati dintre telenovelisti, argentinienii), nu putea sa nu vina la pachet cu anti americanismul reflex al neputinciosilor de la brau in jos. Introducerile dansei in teoria conspiratiei sunt absolut patetice.

    • Dimpotriva, adevarul trebuie mereu spus, intreg, asa cum este el, ori de cat ori avem ocazia.

  4. Jean Valjean said:

    Stimata doamna, articolul este foarte bun, impresionat chiar, felicitari !!
    Pacat insa ca l-ati intinat prin titlu si ultimele doua fraze. Sincer, chiar nu era nevoie de paralela din final prin care aruncati un pic cu noroi in poporul nostru. Ca sa va parafrazez as spune: “om mic, fara fler”.

    • Alexandru A said:

      Jeane, inca mai ai capul de leu la poza de feisbuc? Stii tu, ala de om mare…

  5. baiazid fulgerul said:

    @Vasiliu Mircea Paul:
    ceea ce spune Feher nu este o comparatie cantitativa a atrocitatilor comise de americani vs. sovietici, ci este o observatie a faptului ca transpira prea putin despre cele facute de americani. O sugestie ar fi sa dati un search pe wikipedia, ca sa nu va obositi prea mult, si sa va faceti o idee despre metoda prin care armata americana tine sub tacere delictele de care sunt acuzati soldatii americani incepand cu al doilea razboi mondial. Puteti sa incepeti cu cazurile de viol daca vreti.
    Apoi argumentul cu MacArthur protectorul imparatului e cam penibil. Normal ca era in interesul americanilor sa il mentina la putere pe imparat. Controlezi imparatul, controlezi intreaga tara. In Irak, de exemplu, au uitat schema, spanzurat Saddam, scos in afara legii conducerea armatei => haos general. La fel si in Afganistan.
    Iar faptul ca America a fost de preferat Rusiei/URSS-ului la un moment dat nu inseamna ca primii nu au pacate. Pe de alta parte, parerea dumneavoastra este influentata de contextul subiectiv istoric in care ati trait, inteleg ca ati asteptat americanii dar trebuie sa intelegeti ca i-ati asteptat degeaba. Ne-au dat la rusi fara sa isi puna prea multe probleme ori sa aiba prea multe remuscari in privinta noastra. Drept urmare nu inteleg de unde idealizarea.
    @Cristian J:
    n-ai inteles nimic, stai jos si mars la cacat.

    • @Baiazid
      Judeci superifcial, din ignoranta. Americanii au fost istoric vorbind o natie si un popor care a dorit sa ramana intre granitele proprii – politic vorbind – singura implicare internationala pe care o doreau fiind comertul. La fel a fost si in WW1 si in WW2 si in Razboiul Rece. Caci la Razboiul Rece doream sa ajung. Ne-au dat americanii rusilor?…Poate, din punctul nostru de vedere…Hai sa vedem contextul general. Americanii au intrat in WW2 fortat. Initial au crezut ca e suficient sa ajute UK cu alimente, materii prime, etc.. Nu a fost suficient. Apoi au zis, hai sa ajutam URSS. Nici asta nu a fost. Opinia publica acasa era in mod clar impotriva intrarii in razboi. O parte a establishment-ului la fel. A venit Perl Harbour…OK, we’re in. Pana la debarcarea din Normandia. Odata debarcarea reusita, intre Churchill si Roosvelt a inceput discutia privind urmatoarele mutari. Churchill (vizionar!) a spus, trebuie sa mergem pana la Moscova. Patton, marele si genialul Patton, a spus la fel. Roosvelt, democrat, fidel princiipiilor democratice DAR NAIV a spus ceva de genul: “Nu e razboiul nostru. Am intrat aici fortati pt. a regla balanta de putere in Europa. Imediat ce Hitler este infrant retrag trupele acasa. CU STALIN VA INTELGETI VOI!” Sfanta naivitate. Aceast refuz naiv al lui Rosvelt, venit in primul rand din traditia americana de retragere la matca ne-a costat 50 de ani de urgie comunista. Noi il blamam acum, DAR ATUNCI cati stiau ce se intampla in lagarul sovietic?!? Gulag-ul a fost dezvaluit abia spre sfarsitul anilor ’60 opiniei publice prin Soljenitin. Desigur, americanii au realizat in cativa ani (blocada Berlinului a fost edificatoare) greseala strategica enorma, dar era prea tarziu. Bazele cu care au impanzit Europa, de atunci dateaza. Teama de invazie sovietica era aproape paranoica, pt. ca acest “imperiu al raului” se extinsese cu o rapiditate uluitoare.
      Acum, mai recent Obama a incercat o noua retragere – celebrul “reset”. Neo(sovieticii) atat astepatu. Noile baze si comandamente NATO sunt un raspuns la nepotolita asertivitate ruseasca.
      Acum judeca si tu, cum e corect sa fie politica americana? Tu ii acuzi ca ne-au dat rusilor. In vreme ce pe acest blog si nu numai, o droaie de indivizi “infectati” acuza America de imperialism. Impunerea unei balanta de putere (nu confunda cu impunerea arbitrara a vointei – citeste principiile lui Metternich) dpdv al unei super-puteri, e o chestine dificila si dupa stiinta mea ultimii care au facut asta pe Planeta a fost cei ce au condus Imperiul Roman. Iar azi americanii o fac cu mult mai multa diplomatie decat romanii acum 2000 de ani. Nu cred ca e putin lucru; mult mai simplu e sa emitem judecati transante bazate pe informatie putina.

    • @Baizaid
      Inca ceva…”transpira prea putin despre cele facute de americani”.
      Cine ma rog CENZUREAZA cele facute de americani? Rusii, chinezii, islamo-fundamentalistii, marxistii care au impanzit Occidentul? Caci Administratia Americana NU ARE IN SUBORDINE INSTITUTII MEDIA. Nu poate face propaganda, asa cum nici nu poate impune cenzura. Este o traditie democratica de prim rang: Guvernul nu are nimic de spus ci doar de executat.
      “Când un guvern se teme de cetăţeni, e democraţie. Când cetăţenii se tem de guvern, este dictatură.” – Thomas Jefferson.

      • VASILIU MIRCEA PAUL said:

        Mulțumesc ! Repet invitația, vă asigur că n-o să regretați.

        Pentru ”sultanul fulgerică”: dacă metoda cu păstrarea mikado-ului spre a controla țara este atît de logică și evidentă pentru ce rușii l-au zburat pe Regele Mihai ?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: