Istoria scrisă după bomba atomică
Strada este blocată de polițiști îmbrăcați în cămăși albe. Taximetristul deschide ușa și țâșnesc pe pod, alerg prinsă într-un banc de stavrizi cu pantaloni de stofă, cu toții privind disperați la ceas. E 8 și 13 minute și vocea de la microfon e înlocuită de bătăi de clopote. O mână gigantică dă freeze și poporul îngheață, capul îngropat între umeri, ca în fața unei dojeni aspre venite pe linie de partid. Dojana că ești viu.
Clopotele bat și pe spate îmi urcă un fior care îmi încrețește pielea. E 8.15, 6 august, ground zero Hiroshima. Acum 70 de ani, deasupra orașului din Enola Gay cădea prima bombă atomică, umplând aerul de lumină galbenă, strivind ca ciocanul lui Thor 200.000 de vieți. Croitorașul cel viteaz domnul Truman ăsta.
În iarba din parcul păcii, cum se cheamă acum monstruosul teren viran creat de impact în toracele Hiroshimei, au crescut câteva sute de scaune. E o zi fierbinte și se strigă ”mizu, mizu”, la fel cum se striga apă, apă acum 70 de ani. Primul ministru Abe ține un spici în care vorbește despre modelul de speranță pe care îl reprezintă orașul despre care s-a spus că 75 de ani va fi spân și sterp ca trupul unei femei fără ovare. Dar uite…
Mă uit. Sub copaci sunt înghesuiți danezi și americani, magrebieni și italieni, coreeni și, normal, japonezi.
Sunt 40 de grade la ora 8.30 și în parcul prăfos se pregătesc ceremoniile religioase buddiste și shintoiste și creștine.
Răpuși de căldură, cu prosopele fleașcă de gât, bunici și nepoți se târăsc în aerul plin de zgomotul electric făcut de cicade, așteptând ca Abe să termine și corul să cânte și femeile să îndoaie hârtiile în formă de cocori și…
Întinsă pe 6-7 metri este o sfoară de care sunt agățate sus și jos, fragmente din presa japoneză a anilor `30-`40 sau comentarii recente ale ofițerilor, politicienilor sau supraviețuitorilor de la Hiroshima și Nagasaki.
Citesc și, în ciuda căldurii care îmi topește bruma de sânge rece, mă ia cu frig. O nouă istorie se scrie sub ochii mei. O istorie despre care nu știam nimic pentru că am halit versiunea înmuiată în Cola, primită la pachet cu popcorn, direct din cuptorașul Hollywoodului.
O versiune care spune că japonezii erau bătuți încă din anii `30, de la incidentul manciurian, că dotările armatei erau mult inferioare celei americane și că instrucția se făcea în `42-`43 cu bețe de bambus, încălțați în papuci din spice de orez. Că visul american a fost mereu să intre pe piața Chinei și pentru asta trebuia cucerită Japonia. Că Mitsubishi au fost mereu pretenii băieților de la Washington și fabricile lor nu au fost niciodată atinse, că trupele americane au demonstrat mereu cruzime față de inamicul care se preda, avioanele pulverizând soldații japonezi căzuți în apă, după ce vasul acestora fusese scufundat, că 10 martie 1945 și atacul cu bombe incendiare asupra Tokioului care a dus la peste 100.000 de morți a fost un alt semn de sălbăticie trecut sub tăcere, că bomba de la Nagasaki a fost absolut inutilă și că Fat Man și Little Boy au fost create, de fapt pentru URSS și testate pe populația japoneză în fugă, pentru că americanii riscau ca japonezii să iasă din război și astfel să trebuiască să mai aștepte un viitor conflict.
Ororile se înșiră pe cei 7 metri, ziare sus, ziare jos.
The winner take it all.
1984 curat.
Sărmanii japonezi, Hollywoodul le-a furat gheișele, samuraii și Godzilla. Truman le-a ucis copiii și departamentul de stat le-a rescris istoria.
Șoferul de taxi, femeia de la rezervări de bilete și doamna de la înghețată îmi mulțumesc că am venit la Hiroshima. De ce îmi mulțumiți?
Că nu ai uitat.
Cum să uit ceva ce nu am știut vreodată?
PS. Mâine vă povestesc mărturia unei hibakusha, supraviețuitoare a bombei atomice, 77 de ani, radiată și radiantă, doamna Keiko Ogura.
Până atunci vreau să știți că în cortegiul de drapele fluturate pe melodia cântecului-rugăciune pentru pace interpretat în fața scheletului dezarticulat al domului (ridicat de un arhitect ceh) am fluturat steagul Madagascarului. Pasărea Dodo.
Am fluturat, am transpirat, am semnat scrisorele pe care am tradus în românește ”să fie mereu pace”, am aplecat gâtul și de el mi-a fost atârnat un colier de cocori origami și am mai transpirat un pic. De data asta pe ochi. Pentru că omuleții ăștia cu pălării de paie care organizează evenimentul rugându-se pentru pacea lumii și trăind cu prana și pace nu sunt niște melteni participanți la miss World care se bat pentru un premiu de omenie. Sunt niște suflete care au în familie povești odioase și care acum, când calcă pe sub copacii crescuții în parcul memorial al păcii, știu că își târșâie pantofii prin bunica și mătușica pulverizați de ăla micu scăpat peste ei de Enola Gay.
feher 
Trist de adevarat sa afli, in bucuria generala a aniversarii, ce n-ai stiut cand nimeni nu are timp sa se opreaca din respectul fara de sfarsit.
Aloooo…Feher,poate dai o tura si pana in China sa vorbesti cu batranii supravituitori ai invaziei japoneze in China. O sa-ti spuna cum soldatii japonezi ii foloseau pe post de manechine pt. atacul la baioneta. Femei, copiii de 3 ani, batrani, erau aliniati; si apoi luati la rand. Un chinez per “exercitiu”, per soldat japonez. Si tot as apana terminau “manechinele”. Ai privit in documentare urmele masacrelor japoneze prin orasele chineze? Durau zile in sir! Stii de unde cruzimea asta? Nu stau sa-ti povestesc, e o chestie ideologica de import, ceva cu lebensraum si untermenschen, parte dintr-o poveste mai veche de modernizare a Japoniei prin imitarea Occidentului…Cu bune si rele. Anecdotic: au creat si conti japonezi (pe la 1890 daca nu ma inseala memoria) in cadrul acestui program de modernizare.
Dar ce-ti spun eu tie? Poate imi spui tu mie cum au reusit americanii, in avantul lor imperialist sa-i determine pe japonezi sa le atace flota din Pacific…
NB, sa nu avem discutii:
1) Nu sunt simpatizant al Chinei. E o tara comunista. Jet!
2) Nu neg drama japonezilor pulverizati, arsi, radiati de bombele atomice. Dar dintre toate natiile implicate in WW2, au fost cei mai fanatici si cruzi.
Excelent comentariu.
Imago Mundi, am citit, poate mai putin decat tine despre asta. Am vorbit insa cu oameni in Singapore sau Manila despre japonezi si mi-au fost laudati de indonezieni care, exact ca taranul roman, au comentat ca macar japonezii au facut niste drumuri.
Dar reactia ta demonstreaza ca esti genul de persoana care atunci cind aude ca 8 caricaturisti francezi au fost impuscati in redactie, vei spune: da, dar tu stii ca s-au luat de barba lui Mohamed?
Ce am scris eu si ce o sa mai scriu pe acest subiect are legatura cu modul fracturat in care ne primim informatia. De exemplu: stiai ca in timp de 10 ani puterea de ocupatie a impus cea mai draconica cenzura si ca nu puteai nici macar sa pomenesti A-bomb? Stiai ca la mai mult de 1 an de zile au aflat si supravietuitorii din Hiroshima/Nagasaki ca au fost radiati si ca nu a fost o bomba cu gaz otravitor?
Probabil nu stiai. Dar nu are a face. Din tonul repezit (jet!), imi dau seama ca este greu sa se discute cu tine. Te invit totusi la o conversatie.
Feher, putem discuta despre orice, mai putin despre “binefacerile” comunismului; acesta este contextul lui “jet” (pus in dreptul Chinei comuniste). Nu pari genul care sa incerce sa explice binefacerile comunismului, dar eu am vrut sa explic clar contextul.
Acum, in ciuda faptului ca detest comunismul si toate formele lui hibride (pare o hidra fara moarte), nu am putut sa nu le iau apararea chinezilor in acest context. Ori asta inseamna ca am fost realmente impresionat de sadismul soldatilor japonezi in WW2; punctual, au depasit orice limita imaginabila in istoria moderna (cred ca au fost mai cruzi pana si decat vikingii care aruncau pruncii in sus si ii prindeau in sabii). Pana si sadismul din lagarele naziste sau ororile Gulagului au ramas in urma. A cauta explicatii si scuze pt. asa ceva e cel putin indecent.
“Macar au facut niste drumuri”…si nazistii au facut multe lucruri legate de infrastructura; e in logica unui imperiu. Au incercat si sovieticii si au facut si ei (mai prost decat nazistii). Populatiile Asiei centrale (nu le spun natii si nici tari caci nu au acesta constiinta/identitate) ii regreta pe sovietici: spitale, ferme, fabrici…Daca la triburile Asiei centrale, construirea unei infrastructuri de calitate indoielnica, a putut cumva sa pacaleasca acele populatii fara identitate si fara intelegere asupra mecanismelor unu stat modern si a drepturilor cetatenesti ce decurg de aici, in Europa identitatilor nationale, sovieticii si-au dat masura: dispret pentru om si viata lui.
Ce vreau eu sa spun este ca ce conteaza cu adevarat aici sunt oamenii. Sovieticii, nazistii si japonezii, toti in cautarea unui imperiu construit prin forta armelor, nu dadeau o ceapa degerata pe popoarele subjugate, ba nici macar pe proprii cetateni; erau simple numere de inventar. In atare context ma lasa rece autostrazile lui Hitler si industria grea a lui Stalin.
Nu stiam ca nu aveai voie sa pomenesti de A-bomb, dar nu e o mare suprinza: au atacat, au jefuit, au macelarit si se plang de un pic de cenzura? Pai ce sa mai spuna tarile Europei aflate sub cizma sovietica, daca japonezii se plang de cenzura americana?!? Ce sa faca americanii, sa-i mangaie pe crestet dupa ce au fost atacati?
Un regim drastic a existat si in Germania aflata sub controlul aliatilor. Dar din nou incomparabil cu dementa sovietica. Germania si Japonia au fost 2 tari norocoase: au pornit un razboi de anihilare si practic au fost ajutate de catre cei pe care i-au atacat dar nu i-au invins (Occidentul cu pilon american) sa renasca din cenusa.
In final revin cu intrebarea din primul comment: “cum au reusit americanii, in avantul lor imperialist sa-i determine pe japonezi sa le atace flota din Pacific?”. E important pt. a analiza esafodajul pe care se sprijina afirmatia cum ca japonezii sunt victime (in contrapartida cu germanii care chiar si azi isi pun cenusa in cap pt. WW2, inclusiv in fata unei Rusii care si-a schimbat doar numele si si-a slefuit putin -f. putin!- discursul).
Raluca, daca ai ocazia mergi si prin Corea. Si coreeni au niste povesti horor despre ocupatia japoneza intre 1910 – 1945.
Cit despre americani, ei au facut experiente cu arme atomice si gaze de lupta inclusiv pe ai lor.
Cumva pare in logica secolului trecut. Din nefericire nu cred ca am lasat in urma atrocitatile razboaielor.
Recomand oricui ”Ziua cea mai lungă a Japoniei” (Editura Politică 1974) scrisă de – atenție – SOCIETATEA JAPONEZĂ DE CERCETĂRI ASUPRA RĂZBOIULUI DIN PACIFIC. Se găsește pe la anticariate (inclusiv internet) la un preț de nimic.
Ceea ce nu scrie acolo este că, printre altele, rușii, în cele cîteva zile de război cu Japonia au torpilat sistematic navele cu civili care fugeau din Sahalin – cîți au pierit nu se știe. De asemenea au luat sute de mii de prizonieri băgați urgent în GULAG unde au lucrat (și murit) ani și ani la rînd pînă cînd restul au fost repatriați. În Manciuria violurile și asasinatele s-au ținut lanț apoi au fost demontat-furate fabricile construite de japonezi (precum în ex-RDG, numai că spre deosebire de Germania, pînă în 9 August 1945 URSS a profitat din plin de pe urma neutralității Japoniei care nu a perturbat în nici un fel transportul ajutoarelor americane peste Pacific).
Deci, ca să păstrăm echilibrul balanței, pe lîngă hibakusha, încercați un interviu și cu vreo persoană scăpată din Sahalin sau Manciuria.
În fine, nu bagatelizați maniera în care USA au decis aruncarea bombelor – s-au purtat lungi discuții între politicieni și experți (nemilitari) sucindu-se pe toate fețele o grămadă de variante. Oricum, în nici un caz Truman nu a luat singur decizia finală.
Repet: cartea recomandată este esențială despre cum vedeau lucrurile japonezii la cel mai înalt nivel.
Un calcul facut in 1945 de experti (militari) estima la 1.000.000 numarul soldatilor americani care ar fi murit daca se hotarau sa atace Japonia terestru.
Nu bagatelizez lansarea bombei, va ofer o alta versiune a istoriei, de sens opus fata de cea oficiala. Cu altfel de surse, comentarii, experti.
În lumea liberă NU EXISTĂ ISTORIE OFICIALĂ – conceptul este PUR TOTALITAR (comunist sau nazist).
Există doar istorii și istorii, publicate pe toate meridianele. Cine vrea să înțeleagă ceva trebuie să citească MULT, să compare, să decanteze și, MAI ALES, să rămînă cît mai aproape de FAPTE.
Ori, amintirile unuia sau altuia pot arunca o lumină surprinzătoare asupra unor evenimente, dar nu pot fi utilizate decît într-o manieră statistică, adică coroborate cu cît mai multe informații de același gen ȘI CU FAPTELE.
Ce relevanță poate avea, pentru omul de rînd, faptul că bombele au fost atomice și nu chimice ? Cu ce-i încălzea pe japonezi dacă aflau că lumina orbitoare și unda termică, pe care le ”văzuseră” cu proprii ochi, fuseseră generate de fisiunea subatomică a uraniului sau de eventuala combinarea ”moleculară” a unor substanțe oarecare ? CARE cetățean mediu, de oriunde, avea pregătirea necesară pentru a înțelege ceea ce un morman de fizicieni de primă mărime abia descîlciseră ?
DAR toată povestea cu ”interdicțiile” bate, ”subtil”, în cu totul altă direcțe: ia vedeți ce neam de fasciști sînt și ”democrații” ăia de americani ! Ia uite-i cum interzic în stînga și dreapta ! Dictatură, ce mai ! Că au pompat alimente la disperare (ca peste tot – vezi chiar și România după AMBELE războaie mondiale), că generalul MacArthur s-a opus, din răsputeri, inculpării Împăratului Hirohito drept criminal de război (a reușit, deși probele abundau), că peste tot unde americanii au fost victorioși au reconstruit, nu au jefuit (precum rușii la noi – și peste tot), nu se mai pune la socoteală. Tare aș fi vrut să fim și noi ocupați de un general capabil să ÎNȚELEAGĂ rolul fundamental al instituției imperiale nipone. În cartea citată se spune clar că Japonia ar fi admis orice condiție de pace CU EXCEPȚIA abolirii monarhiei – în caz contrar, chiar și cei mai pașnici politicieni erau gata să piară împreună cu întreaga națiune. Fiindcă fără Mikado NU MAI EXISTA NICI O NAȚIUNE. Iar ”obtuzul” ăla de general, spre deosebire de unii ”civili rafinați” de la Washington, și-a dat seama că degeaba a cîștigat războiul dacă pierdea pacea.
Idee funciarmente străină rușilor – vezi ȘI (dar nu numai) actuala situație din Ucraina.
Așadar, mă scuzați vă rog, cea care ne servește o ”istorie fragmentată” (mozaic de amintiri hiroshimo-singaporezo-filipineze) sînteți chiar Dvs. Domnișoară Feher.
Parafrază după Lenin: „Citiți, Citiți, Citiți !” Sau: ”Diavolul (Dumnezeu) se ascunde în detalii”.
@VASILIU MIRCEA PAUL
De retinut aceasta fraza ce contine un adevar simplu si izbitor de evident: “În lumea liberă NU EXISTĂ ISTORIE OFICIALĂ – conceptul este PUR TOTALITAR (comunist sau nazist).”
Ca intotdeauna, e placut si f. instructiv sa iti citesc comentariile.
Lumea liberă a inventat istoria oficială, înainte ca primul comunist sau nazist să o fi numit astfel. În zilele noastre i se spune political correctness.
Japonezii sunt mari amatori al “istoriei rescrise”, cea în care au fost de fapt forțați într-un război împotriva Americii, cea in care nu au comis genocide în China, cea în care nu au obligat mii de coreene sa se prostitueze, etc. Problema lor este ca “memoria” a devenit de fapt un vis febril, cauzat de tragerea pe nas al unui naționalism extrem, alimentat de partidele de dreapta pentru avantaj electoral, în care obiectivitatea istorica este transpusa unei matrice mitologice despre virtutea poporul japonez. Iubesc Japonia și cultura ei, dar mi se pare înspăimântător cum se îngrămădesc unii sa repete istoria.
http://www.huffingtonpost.com/greg-mitchell/68-years-ago-truman-opene_b_3713210.html.
Lista lecturilor e discutabila. Dumneavoastra sustineti ca aceasta carte e esentiala ca sa intelegem mentalitatea conducatorilor japonezi. De unde stiti?
Sunt carti si carti, teme si teme.
Istoria oficiala este cea pe care ati invatat-o la scoala si pe care ati citit-o in cartile scoase de “invingatori” la inaintare.
Cit ati citit dumneavoastra despre cenzura americana de dupa A-bomb? Ati auzit de cartea The Atomic bomb supressed a Monicai Brau?
Si de unde aceasta alunecare in comparatia cu rusii? Stiti bine parerea mea despre sovietici si despre ghinionul nostru istoric.
Aici vorbesc despre deschiderea de a asculta si parerea celorlalti care nu au ajuns in 70 de ani sa prinda microfonul si sa spuna ce s-a intimplat.
Draguta fraza asta:
“In many ways, the same dangerous myth about nuclear weapons, first promoted by Truman, persists in the minds of many today: That any use of the more powerful weapons of today by a state (say, the U.S. or Israel)…”. Desigur, exemplificam cu US sau Israel, caci daca e ca cineva sa omoare niste civili nevinovati, o vor face numai niste fascisti ca ei…
“Comparatia cu rusii” vine dintr-un anume tip de discurs comunist, toxic ca insasi doctrina din care isi trage seva. E un tip de discurs propagat in perioada stalinista, si care face cariera si azi. Un exemplu: “URSS este incercuita de capitalism. Sa spargem incercuirea capitalista si sa o inlocuim cu incercuire socialista” – se spunea pe vremea tatucului popoarelor. Ce se spune azi? “Rusia este incercuita de baze NATO. NATO vrea sa ne atace.”
Recursul la “imperialismul american” (si occidental) in general, venea pe fondul incercarilor de a slabi lumea capitalista, care se credea ca isi trage seva din colonii. Surpriza: democratiile vestice capitaliste au prosperat si fara colonii, in schimb fostele coloniil eliberate in loc sa devina mai bogate au devenit mai sarace si s-au adancit in haos si razboaie interminabile. Plus nenumarate si hidoase dictaturi comuniste. Nu mai spun ca acuzele de “imperialism” veneau de la cel mai mare imperiu, care inchidea in granitele lui (ieri ca si azi) nenumarate popoare, limbi si rase.
Nu vreau sa te plictisesc cu multe alte exmple de retorica si politica ruseasca repetitiva din ultimii 70-80 de ani. Caci sunt nenumarate.
Revin la intrebarea ta: de unde comparatia cu rusii? Pai dintr-un tip de discurs care spune ca propaganda americana exista intru ascunderea adevarului si luminii destinate celor multi si asupriti. Care “propaganda” intr-o tara in care Guvernul si Administratia, intr-o buna si sanatoasa traditie democratica a liberatatii presei nu are in subordine nicio institutie media? Zero.
Mai mult, chiar din exemplul tau se vadeste ca presa americana vorbeste impotriva propriului guvern.
Ori daca ne gandim la organizarea neo(sovietica) capatam si explicatia de ce tipul de retorica despre care vorbesc si pe care-l critic(am), a prins atat de mult in mentalul colectiv. Usor, insidios, fara ca subiectii sa isi dea seama.
NU ! NU AM ÎNVĂȚAT-O LA ȘCOALĂ ! (care nu era, desigur, vreo școală… americană)
De altfel școala adolescenței mele nu făcea decît să repete, într-un registru oarecum minor, marile teme ale propagandei sovietice, ce ne bombardau ”zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă” (cum spunea Lenin despre mica proprietate țărănească, generatoare incontinentă de capitalism ”scîrbos”).
Cînd spun că ”Ziua cea mai lungă a Japoniei”, SCRISĂ CHIAR DE JAPONEZI, este esențială, înseamnă că ÎNAINTEA EI am citit deja o grămadă de alte cărți și articole, deci, prin consecință, am destui termeni de comparație. Mai recomand ”6 August Istoria bombei atomice” de Leandro Castellani și Luciano Gigante (Editura Politică 1968) sau/și ”De la Pearl Harbor la Hiroșima” de Florin Vasiliu (simplă coincidență de nume) Editura Dacia 1986. Ambele disponibile pe internet la prețuri ridicole.
Ca să vezi treabă: au mai scăpatără spre populație unele ”chestii”, chiar și pe vremea ”odiosului regim”. Rămîne doar ca POPULAȚIA să VREA să citească. Apoi să JUDECE, comparînd, decantînd, distingînd.
Aștept cu nerăbdare interviul cu sărmana hibakusha (termen familiar MIE de vreo juma´ de secol) pentru a-l integra în propria ”bază de date” (cu corecțiile implacabil-necesare).
Cît despre ”cenzura americană”… mă faceți să rîd. UNDE s-a exercitat ea ? În America ? RIDICOL ! În Japonia ? Să zicem că a fost așa. CINE putea împiedica accesul oricărui japonache la publicațiile americane (dacă știa… americana). Și ce puteau să-i facă respectivului cetățean nipon ce încălca interdicțiile ? Să-l deporteze în GULAG-ul… american ? Acolo unde a cîntat Johnny Cash după nici 14 ani (concertul din pușcăriile San Quentin și Folsom Prison) URMĂRITE ÎN DIRECT DE 300 de milioane de telespectatori.
@imago mundi Mulțumesc !
Pentru a înțelege realmente evenimentul Pearl Harbor (cu consecința Hiroshima) este neapărată nevoie de aflat subtilitățile atacului japonez de la Port Arthur din 1904 și războiul ce a urmat. Unii istorici îl numesc chiar ”Războiul Mondial Nr.0” (!!!) Dacă vă interesează subiectul vă pot furniza multe (traduse sau contribuții personale) în format pdf la paulvasiliu_ro@yahoo.com
ai scris de inca o fatada oribila a razboiului. Uitam deseori ca atunci cand cei de sus decid cei ce sufera sunt oamenii simpli. Ce nici macar nu stiu ca i-a lovit o bomba atomica si nu una chimica.
Nu de mult am citit de lagarele de evrei din Ucraina, evrei romani, soldatii ce pazeau si ii chinuiau romani.
Doar sa te gandesti cate zeci de mii de oameni au murit acolo si o sa percepi locul ca fiind unul sinistru, nu de sarbatoare. Cate atrocitati s-au produs de-a lungul timpului.. si toate in “acel trecut” pe care oamenii si-l doresc inapoi, ca na.. erau servicii, “era bine”. Lumea de azi se gandeste doar la locurile de munca, dar nu vede cat de mult au suferit ei atunci. Zic doar sa ne bucuram de modernismul nostru, chit ca eu sunt total contra politicii(desi e necesara dar nu ce se face la noi in tara), macar politicienii de azi iti baga mana in buzunar, nu sabia in spate.