Premieră mondială

În pârnaia în care am fost închisă, condamnată la 5 ani pentru vina de a fi prea optimistă și de a mă fi întors acasă, scriu, scriu ca să mă eliberez mai repede, ca Gigi, Copos și ca Gică Popescu și Năstase.
Rescriu volumul 1 al Americii care va apărea acușica, în octombrie, la Editura Trei. Cartea o să fie mai groasă cu 150 de pagini decât prima versiune, mai completă și echilibrată în ritm. Cred.

Mai jos, o bucățică despre Buenos în premieră mondială:

Facem dreapta și o stângă și ajungem pe trotuarele înguste ale Avenidei Santa Fe. Bulevardul curge tihnit printre clădiri franțuzite, operate și rimelate, stăpâne pe ele, afișând demne subtilități arhitectonice: uite cornișa și ai văzut balconul, cât de trufaș își ridică bărbia, și uite coloana cea elegantă și fereastra atât de fin e tivită cu… zi să-i zic, cum se zice la bordura care…?

Vocabularul limbii române e sărac în termeni care definesc anatomia unei construcții. Noi avem prispă, culă și pătul. Și acum termopan și acoperiș din tablă. Nu am avut de unde să dezvoltăm ogivă, stucatură, friză. Noi am trecut prin comunism. De fapt, el a trecut prin noi, ne-a scos ochii, ni i-a stâlcit sub călcâi și acum hălăduim orbi prin lume, incapabili să vedem frumosul. Stăm în cartiere înghesuite, îngropați în cavouri de gresie și parchet laminat, morți vii pe canapele de piele, sub spoturi luminoase ale căror unde de fotoni sunt înghițite de faianța neagră. Ne-am obișnuit să nu avem ferestre la baie și să ne pliem rapid la adăpost când de la etajul de deasupra zboară pe geam conținutul purulent al unei oale cu ciorbă stricată. Ne-am obișnuit să ne trezim în huruit de bormașină sau de flex, ne-am obișnuit să ne urâm vecinii și să urcăm opt etaje pe jos, că iar s-a stricat liftul. Țară de Sisifi.

Blocurile din Recoleta nu au nimic în comun nici măcar cu cele de pe Dorobanți sau Băneasa. Piatra și tăietura porților masive din lemn te invită la respectul de sine. Fiecare clădire are un vestibul unde zărești portarul în livrea citind ziarul. Îmi amintesc de portarul din blocul dentistei mele, lângă mall Vitan. Un bătrân cu permanentă halenă acră, de vin prost, în vestă de lână la 40 de grade, pantofi scâlciați, dinți putreziți și o răutate lipsită de sofisticare, ură pură față de aproapele, manifestată prin bădărănia pătrată a ordinului de a prezenta buletinul la control. Pe masa pliantă de lângă ușa de termopan a blocului era un aparat radio acoperit cu un mileu cusut cu motive românești. Din aparat curgea non-stop o pastă de muzică populară.

Pentru argentinieni, România, Europa, sunt mitologice poieni ale progresului. Vii din bătrânul continent unde au tras aer în plămâni Camus și Kafka, Kierkegaard și Ovidiu, Aristotel, Socrate și Alighieri. Dacă le-aș spune oamenilor din Recoleta că sunt a doua generație încălțată, oare m-ar crede? Imaginea idilică pe care o au despre europeni nu îmi poate îndulci amăreala revelației că suntem întârziați, că nu creștem cât Pipăruș Petru într-o zi cât alții într-un an, ci taman invers, într-un an cât alții într-o zi. Lenevim cu un pai în gură, trântiți pe o bordură. Am zis mai sus că suntem neam de Sisifi. Nici vorbă. Retrag! Retrag! Asta ar însemna să încercăm să ducem bolovanul la deal, absurd, dar imposibil de oprit. Dar noi nu facem nimic. Paiul în gură, pălăria dată pe spate, și, ca-n bancul cu ardeleanul care ajunge la gară și întreabă impiegatul dacă a plecat trenul, „O plecat”, „Da de când?”-întreabă ardeleanul, „De trei minute”, „Nooo, apăi nu-i mult…”, conchide ardeleanul. Ca-n bancu’ ăsta deci, suntem nezdruncinați în credința noastră că ratarea nu-i un act închis ci există grade de ratare, cum ar fi acela că ai ratat la mustață ceva, trei minute e mai bine decât 30. Nu-i!

Avenida Santa Fe pătrunde ca un endoscop în stomacul orașului. Am intrat pe ea în Palermo, am continuat cu Recoleta, o urmăm spre Retiro. Trotuarele curate ale Recoletei dispar sub un mic strat de jeg, străzile din jur se îndesesc și se împart pe bresle. Pe strada asta găsești panglici și nasturi, pe asta lacăte și ciocane, pe astalaltă oale și tigăi, aici ai papetărie și pe strada asta, cât de lungă e, sunt numai pantofi. Sătulă de noi, Avenida Santa Fe ne răstoarnă în Avenida 9 de Julio, cel mai mare bulevard din lume. 9 iulie după ziua independenței Argentinei obținută în 1816. Viva la liberta! E ora 5:00 și poporul se aruncă în disperate traversări ale lui 9 Iulie peste care, luminat cu neon, tronează profilul imens al Evitei Peron. Cântă la microfon, muzica mută intră în tine și te trezești simțind emoția specială, piele de găină, inimă zburătăcind aiurea, palme umede, starea pe care ai mai simțit-o la New York, în Times Square, când ai fost înghițit de lumea care trăiește o viață pe care nu o credeai posibilă.  Tu, copilul din Steagu’, tu care ai stat la coadă la cantonul CFR zeci de ore ca să cari apă acasă, tu făcându-ți lecțiile în beznă și ascultând Billie Joel. Și uite, acum, în seara caldă, ești pe cel mai mare bulevard din lume și îi zâmbești vecinului care așteaptă și el la semafor, de trei minute, poate patru. Dacă nu aș fi fost cu Iulian, mă măritam de șase ori la o singură traversare. Căci cei mai frumoși bărbați îi vezi când stă să se facă verde și ești cu cineva de braț. Zâmbim, ne arătăm dinții unii altora ca tâmpiții, eu știu de ce sunt cuprinsă de fericire. Eu am scăpat, am evadat, dar ei oare de ce râd? Sunt fericiți, sunt mimetici? Orașul zâmbește și prin tricoul întins pe burta din care se aud chiorăiturile de foame.