Archive

Monthly Archives: October 2015

Vasul ruginit șade într-o rână în portul murdar. Numele lui e imposibil: Kateri i Radës. Nu înseamnă nimic, nu îl vei ține minte vreodată. Vasul ruginit stă ghemuit ca un câine călcat de mașină în rada portului Otranto și, în loc de alge, pe el au crescut foi de sticlă care îmi aduc aminte de o statuie din Atena pe care am văzut-o cândva, într-o altă viață. Ah, dar chiar e mâna unui grec zice plăcuța memorială, este chiar Costas Varotsos, un sculptor care, mă gândesc eu, a căpătat niște jdemii de euro pentru îmbrăcarea în sticlă a coșciugului Kateri i Rades.
Căci eu nu mă uit la un vas scufundat care a băgat în mormântul tăcut al Adriaticii peste 80 de oameni, ci la o operă de artă care a costat 150.000 de coco. Opera de artă se cheamă: Debarcarea. Operă dedicată umanității migratoare.
Uau-spun francezii strânși în jurul panoului care explică în cuvinte puține tragedia albaneză.
Căci uau-este vorba de o tragedie care continuă să se repete de pe urma căreia artiști greci, unguri sau polonezi încasează cecuri grase pentru opere triste, încălecând lacrimile unor oameni și prelingându-se odată cu ele până-n bărbia unor târguri de artă unde cota crește și artistul se fălește.
Uau.

b_730_9159051b-1def-404e-8a6f-61c05b985f37

28 martie 1997, vasul italian Sibelia interceptează vasul albanez Kateri i Rades, ultimul se scufundă omorând peste 80 de oameni din cei 142 aflați la bord. Urmează 8 ani de investigații, comitete și comiții care decid, într-un final, că cei doi căpitani sunt în egală măsură responsabili pentru uciderea celor 80 de oameni, italianul e condamnat la 3 și albanezul la 4 ani de închisoare. Niciunul din superiori, din băieții cu puterea, din cârmaci, nu ajunge la mititica să-și scrie memoriile.
Nu o să aflăm astfel povestea blocadei navale efectuate de marina militară italiană, speriată de o invazie otomană tip secolul XV.
O să ne mulțumim cu puținele informații strecurate de chelneri sau comis-voiajori însetați care uite, își amintesc de exodul albanez din 1990. Cum nu? Au venit cu miile, cu zecile de mii. 20.000 în Brindisi, 17.000 în Bari doar în august `91, alți 15.000 la începutul lui martie `97.
Invaziile barbare, pericolul islamizării Italiei.
Hahahahaha, îmi amintesc de poveștile Edei din `99 despre muezinul din Tirana care a fost mituit să nu mai cânte la 5 dimineața că deranjează bietu credincios. Să o lase moale, să cânte în șoaptă sau mai bine să nu mai cânte deloc. Cam ăștia erau musulmanii de Albania.
Rătăciți între tezele din aprilie și perceptele Coranului, albanezii au poposit în `97 în pridvorul ofertant al jocurilor de tip Caritas-Buzunarul Bunicii, ălea piramidale care au făcut din Cluj orașul cu cel mai mare număr de mașini pe cap de locuitor.
Albania a tras bățul scurt. Jocurile s-au prăbușit, guvernul și-a rupt capul, țara a intrat în haos și, în martie, arăta ca Woodstockul după festival. În 2 martie a fost introdusă starea de urgență, poporul a ieșit în stradă dar strada era mică și nu putea să îi țină pe toți, așa că sute și mii au alunecat pe burlanul care i-a scuipat în Italia. Care a semnat un tratat bilateral cu noul guvern albanez, promițând că va întoarce în țară refugiații și va ajuta noul regim cu asistență financiară, umanitară și poliție.

Deja-vu.
Cu burta-n sus pe apele Adriaticii plutesc foști jucători care au pierdut și bani și viața și mustața la Buzunarul Bunicii. 18 ani mai târziu, în portul Otranto, turiștii francezi care nu au auzit de o țară numită Albania, nici de Buzunarul Bunicii, nici macar de Costas Varotsos, pierd 3 minute să citească niște inepții care vorbesc despre un val de refugiați albanezi fugiți de un război civil de la ei din țară, oriunde ar fi.
Sună a film de Hollywood cu Al Pacino. Hai mai bine să mergem să mâncăm niște gamberi și să bem un rose.
Kateri i Rades rămâne singură în port, între gunoaiele care se aleargă sub cerul albastru pugliez.
Vorba lui taică-miu: O tempora, o Moritz!

Picăturile de ploaie se lovesc de asfalt și continuă să sară, ca niște micro mingi, sunt la 10 centimetri de șosea, bang-bang-bang. Și peste ele cad alte bile minuscule de apă, le ciocnesc într-un carambol imens. Torentul a acoperit șoseaua. Mașina își suflecă fustița și trece pe vârfuri dar, degeaba, apa nămoloasă o ia prin lateral și o udă pe pălărie.
Pământul roșu bea, bea, bea, dar nu mai poate. E răsturnat pe spate, cu burta umflată și saliva curgându-i pe piept. Ploaia continuă să cadă, jucând cu piciorușe mici pe capotă, trimițând catralioane de litri de apă pe toboganul burlanelor.
This must be underwater love….
Scufundați, înaintăm în molecula noastră de aer printre măslinii bătrâni, jumuliți de vântoasa rea. Drumul ăsta e închis. Trebuie deci să ne întoarcem. Când mașina stă pe loc și motorul e la relanti, ploaia lovește cu pumnii în mașină, ca taică-miu pe vremuri în televizor, când ecranul se dădea peste cap, anti-gravitațional.
This must be underwater loveeee…
“Termină că m-ai demențit de cap” se răstea la fiică-sa mă-sa acum două zile, în avionul care ne-a adus aici. M-ai demențit de cap. DEMENȚIT.
Țigani veniți la muncă în Italia, îmbrăcați în roz sau bleu, ele gătite cu cercei de aur.
Altfel de țigani decât ăia de la televizor, din Roma, care au îngropat capul familiei mafiote Santa Monica, cu cortegiu funerar de 5000 de persoane, o imensă trăsură neagră pe care era catafalcul și elicopter care a survolat orașul aruncând petale de trandafiri. Mortul-zice reporterița blondă cu bărbie ascuțită și un neg maro pe obrazul drept-a fost îmbrăcat ca papa și pozele de la priveghi care au ajuns în presă puse în paralel cu cele de la serviciul funerar al papei Paul Ioan, arătau că ele au fost gândite să fie identice. Regele Romei-scria pe coroana de la căpătâul celui ce-a fost capul familiei Santa Monica construită cu bani din protecție, jocuri de noroc, d-ăstea. Pe străzile Romei urlau megafoane cu muzica din Nașu.

M-ai demențiat la cap.
Laura explică folosindu-și cele 6 mâini de Vishnu cum Puglia este regiunea din Italia care ar putea să se întrețină singură pentru că are de toate: industrie, agricultură, turism, mare, munte, tot. Dar sunt striviți de potrivnica dorință politică a guvernului central.
Daci. E clar că și ăștia din Puglia sunt daci.
Vorbesc ca dacii, cu mai mult ș, cu mai mult ț, cu mai mult â. Au și ei țigani așa cum dacii de la nord au și ei țigani.
Au industrie, agricultură, turism și politicieni de căcat.
Au și ploaie torențială. Care pică indiferentă, spălând plaja pe care dacii au construit castele de nisip.

Picioarele jurnalistului tropăie mărunt pe sub masă. E nervos ca o muscă prinsă într-un borcan. Se lovește cu buzele de paharul de vin, bea și astfel își mai culcă neliniștile. Are un plan, nu degeaba a venit la dezbatere, are un plan. Trebuie doar să nu se piardă cu firea ci să îi facă pe ei să se piardă cu firea. Nu poate să fie atât de greu. Se știe că românii nu au răbdare, explodează în crize hilare, din orice (Unde sunt dragă cheile de la mașină, am pus cheile aici. Unde Cristoșii mă-sii le-ai pus, că doar nu au intrat în pământ?)
Jurnalistul inspiră-expiră, mai ia o gură de vin roșu. Picioarele îi joacă sub masă ca cele ale unui fotbalist care se încălzește pe marginea terenului. Trebuie doar să își urmeze planul, așa cum a stabilit cu băieții. DERIZORIU, ăsta e cuvântul de ordine al serii. Trebuie să arunce totul în derizoriu, să fragmenteze discuția, să facă fente, ia feriți-vă de croșeu, așa zici și haț i-ai dat una la gioale. Asta trebuie să facă. Până o să se prindă poporul, totul o să fie prea târziu.
Mai ia o gură de vin și începe.

Englezul intră prin Skype. Aici e pericolul. Că englezul îi va răspunde punctual șii calm la întrebări, carry on, stay calm and carry on. Nu te pui cu englezul, e blindat pe TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership), știe subiectul perfect. Trebuie să îl lase să vorbească, jumătate de oră nu moare nimeni. După care, când se întrerupe transmisia și englezul se duce să își bea berea la el la pub, jurnalistul va lua tot ce a spus englezul, va răstălmăci, batjocori, îngropa, urina pe toate vorbele spuse de englez. DERIZORIU.
Deci, 1 milion de locuri de muncă pierdute la nivel global după semnarea TTIP, mai ales locuri de muncă în agricultură, asta a zis englezu.
De unde știe mă englezu că o să fie 1 milion de joburi? Și de ce ne-ar afecta pe noi asta, noi care avem cea mai spectaculoasă agricultură din lume? Putem să invadăm America, toată piața americană o umplem de produse tradiționale românești pentru că americanilor le place calitatea. De ce ne tot plângem? TTIP e genial, nu suntem noi în stare să profităm după el.

Și de ce spune englezu că ISDS (investor state dispute settlement) e un pericol la adresa democrației? Că am semnat cu ochii închiși până acum orice tratat bilateral și nu a fost nicun bai. Ai suferit matale de la ISDS dragă Marius? Dar tu stimată Mădălina? În definitiv care e problema dacă băieții ăia de la Roșia Montană Gold Corporation dau în judecată statul român așa cum și frații Micula au dat în judecată statul român că nu și-au mai primit subvențiile, care e problema? Suferi tu dragă Lavinia? Sau poate dumneata Alexandru?
DERIZORIU.
Jurnalistul e la al doilea pahar de vin. Ar trebui să fie moderatorul discuției despre TTIP dar el călărește acum inorogii agriculturii românești care dă roșia inimă de bou de 2 kile și cucuruzul care tratează cancerul bovin. Suntem cei mai buni, nu avem de ce să ne temem de pulpele de pui SUA injectate, că românul nu-i dobitoc să cumpere așa ceva doar pentru că e ieftin. Chiar el, jurnalistul își amintește la începutul anilor `90 cum pulpele de pui SUA putrezeau în galantare căci românii cumpărau încă de atunci bio-eco-natural.
Alexandru îi spune că nu-i chiar așa, că barierele netarifare pe care TTIP le vrea distruse vor însemna dispariția standardelor de producție a hranei, de muncă, de sănătate, de ..
Minciuni. De unde știți toate astea, că eu sunt jurnalist și am scris un material despre TTIP, sunt unul dintre puținii jurnaliști români care a scris despre TTIP și nu știu mai nimic despre TTIP.
Uau.
Păi nu-i asta, tocmai această secretomanie o problemă? Că nu se știe mare lucru, că se lucrează pe șustache, că parlamentarii, inclusiv cei români care au votat masiv în favoarea TTIP, habar nu au care sunt prevederile acestui tratat?
Jurnalistul se regrupează. El vrea să afle dar dacă nu poate asta nu înseamnă că se bazează pe zvonuri.
Nu. El aruncă totul în DERIZORIU.

Dar nu ar fi normal ca un jurnalist să fie intrigat tocmai de lipsa de informații? Cu cât ușile sunt mai puternic închise de cei baricadați pe dinăuntru, cu atât ar trebui ca jurnalistul să-și vâre mai dihai mocasinii lui albi, din piele întoarsă, în poartă. Cu o forță contrară și de sens opus?
Nu. Nu e normal.
Jurnalistul nostru se ține acum de tâmple, peste două secunde bodogăne stins, apoi își dă ochii peste cap excedat, apoi neagă virulent, ca după 3 secunde să se avânte într-un râs de hienă.
Curat exorcistul. Mă aștept să-și învârtă capul pe gât și, după ce borăște vitriolant, să vorbească în aramaică despre agricultura de Teleorman.
Nu o face însă. Nu în episodul ăsta cel puțin.
Dezbaterea se sfârșește și jurnalistul e mulțumit. A reușit să distrugă orice urmă de coerență, a forfecat orice idee, a demolat orice raționament.
TTIP, ISDS, cucuruzu, găina și Volkswagen, Micula și Ford și pulpa SUA, vize și păduri, europarlamentari și strategii economice, roaming, petrol și energie nucleară, biotehnologie și chinezi, toate au fost pomenite, cu lumânări aprinse la Vii și la Morți.
Papaleașcă de noroi cu cioburi de sticlă, găinaț, pietricele și bețe de chibrituri, d-aia de care făceam când eram mici și serveam cu ele copiii care jucau rolul de oaspeți. Asta a fost dezbaterea despre TTIP.
Jurnalistul se ridică de pe scaun. E calm. A renunțat la frenezia schizoidă. Ochii îi stau bine în cap. Mai mult, declară, of the record desigur, că vrea să scrie despre TTIP dar nu știe ce, că nu sunt informații. Apoi pleacă, demn și erect, să raporteze la partid că și-a făcut datoria.
DERIZORIU.