O zi obișnuită pentru peștele banană

Acum 26 de ani, în noiembrie, ascultam Europa Liberă în bucătărie și mă gândeam că trebuie să fug din țară. Soarele continua să răsară dinspre est, Ceaușescu fusese reales la al XIV-lea Congres, totul se năruia în jur, butaforie la terminarea unui spectacol de teatru, numai la noi piesa continua, nesfârșit. Comunismul se curăța de pe pereții republicilor socialiste, dar la noi vopsiseră închisoarea bine, cu 7 straturi de vopsea crescută în ilegalitate.

Îmi venea să-mi smulg părul din cap, aveam păr pe vremea aia, când îi vedeam pe ai mei împărțindu-și sarcinile: tu te duci la coadă la pâine, tu te duci la Micșunica, am auzit că bagă carne. Fuga asta animalică după hrană, permanenta preocupare că nu ai ce să pui pe masă, ghiorțăitul mațelor care te împiedica să gândești.
Și la televizor, o vizită de lucru în județul cutare i-a arătat tovarășului că am depășit producția la spicoase, e record producția. În magazine nu e făină, nu e pâine, sunt doar creveți vietnamezi și vodcă. Dar producțiile toate sunt record. Ascultam acum 26 de ani Europa Liberă sau era Vocea Americii? Unul din ele. Cred că era “Actualitatea românească” pe Europa Liberă. Începea cu o bucată din Enescu. Noi, băieții, am pus melodia la un bal al bobocilor.
Taaaaaa-nana-nana-na-naaaaa, taa-naaa-naaa, na-na-na-naaa-naaaaaaa-naaaaaaaa!!!!
A înghețat sala. Toți așteptam să urmeze în boxe: Aici Radio Europa Liberă, Actualitatea Românească.
Nu a urmat. Sala a explodat de râs sub povara groazei. Securiștii nu ne-au făcut nimic. Poate erau și ei melomani.
Iar pe 28 noiembrie, nu știu dacă am aflat îndată sau a trebuit să treacă niscaiva timp, Nadia Comăneci a fugit în America. A trecut granița în Ungaria și gata. Atunci mi-am zis că trebuie să fug și eu. Probabil tot pe la unguri, că nu m-aș fi aventurat să mă bat cu Dunărea spre Iugoslavia. Dar trebuia să le spun alor mei, cum să le spun eu că vreau să fug din țară. Taman acum, când terminam facultatea și eram mâine poimâine inginer, clar primeam un post bun pe undeva, la țară unde e mâncare.

Obsedanta mâncare. 26 de ani mai târziu după cinele cu pită unsă cu untură, mă uit la masa care stă să se prăbușească sub tonele de mâncare de pe ea. Sunt cu colegii la o chermeză, la restaurant.

-Adu și niște fasole bătută, icre, aruncă și 20 de mititei și vreo 10 chifteluțe. Nu uita piftia și brânza aia telemea a voastră. Pune și niște jumări cu ceapă roșie. Auzi, da niște cârnați afumați nu ai? Vreo 10 că suntem bărbați înfometați și dă și niște pateu d-ăla de casă. Pune și niște salată de boeuf și…

Suntem 6 oameni cu burți și cefe. Nu avem cum să răzbim, că vin după aia și sarmalele și friptanele. Mă uit la masă și-mi vine să pocnesc pe cineva după ceafă. Poate pe Bogdan, în stânga mea, că el e mai vocal și a cerut ca înecatu și d-aia și d-aialaltă. Dar nici cu Alecu nu mi-e rușine.

Îmi spun că o să-i oblig pe toți să bage în ei tot ce au comandat, să nu lase nimic, să nu se risipească o firmitură. Apoi îmi dau seama că sunt cel mai bătrân. Restul au juma din vârsta mea. De unde să știe ei că, acum 26 de ani, stăteai 10 ore la coadă la pâine? Că te trezeai la 4 dimineața și te așezai idiotizat la cozi absurde făcute în fața unor magazine goale, sperând că va fi făcută în acea zi o aprovizionare. Cum să înțeleagă ei ce bucurie însemna să vii acasă cu adidași de porc și cât de importantă era să ai un neam la țară? Un tataie, o mamaie, un unchieș care să aibă găini în bătătură și poate chiar și-un porc.

Nu pot să suport să văd mâncare batjocorită. Nu aș putea în viața mea să strivesc o tartă cu frișcă pe fața cuiva, ca în comediile mute cu Stan și Bran. Cicatricile lăsate de foame au creat un absurd simț moral. “Nu te juca cu mâncarea” are o altă semnificație pentru mine decât pentru copiii certați de mame că împrăștie supa pe fața de masă.
Acum 26 de ani aș fi fugit într-o țară unde oamenii depășiseră nivelul societăților primitive de vânători-culegători. Am rămas, crezând că totul se va schimba odată cu schimbarea regimului.
Acum 26 de ani, în decembrie, când Ceaușescu a fost dat jos, primul meu gând a fost: o să fie de mâncare în magazine. O să fie de toate.

Straniu, dar uitându-mă în jur, foamea a rămas. A suferit însă o transformare. Se cheamă bulimie. Acum mănânci, mănânci, bagi degetele pe gât ca să faci loc și mai mănânci un pic.

Și ca într-o poveste de Salinger, umflați de atâta băgat în noi, nu o să mai reușim să ieșim vreodată afară din groapa cu potol în care am căzut.