Când mergi aproape de o gaură neagră

Ne-am rătăcit. Ne învârtim pe străzile din Milano, incapabili să ajungem la Forum di Assago. Plouă, e 7, am stat ca niște idioți să înghițim bistecca fiorentina, sunt nervoasă și chiar și calmul lui Dorian își pierde eleganța, ca o frizură cioplită în gel, răvășită de o mână neatentă. Noroc cu Dandy Warhols, ei sunt în deschidere. Parcarea e plină, Alfeta amușină, caută, caută, dă din coate și se înfige undeva, hai futu-i mama ei de treabă că e 8 fără 5, dacă pierd începutul vă omor pe amândoi. Intrăm, pe scenă sunt tinereii ăia nesărați, respirăm ușurați, Șerban și Dorian merg să ia de băut, eu stau cucuvea de strajă la locuri. Sunt în partea dreaptă a scenei, îi văd pe alde Dandy din profil, de fapt nu-i văd, sunt istovită de panică și încerc să îmi reconstruiesc suflul.

Scena e în întuneric. Femeile urlă, bărbații fluieră, am curent în palme, simt că, dacă aș vrea, aș putea să luminez școală primară din Moeciu de Jos doar atingându-mi mâinile de pereții ei. Mă mișc de pe un picior pe altul în timp ce muzica intră, ocean în flux, sunt 10 centimetri de muzică în care sala se scaldă, crește la 25, acum muzica ajunge până la brâu și pe scenă apare vaporul Bowie, cârmind printre valurile de sunete. Poporul explodează în ovații. Eu amuțesc. Bowie surâde, e svelt, cu blugi trosnind pe fund, geacă de piele, păr blond cu o șuviță căzându-i pe frunte. Cântă Rebel, Rebel. Nu-i chip să-mi amintesc asta 13 ani mai târziu, dar așa zice wiki. Apoi Fame și Cactus și The man who sold the world, Sunday, Under Pressure, Ashes to Ashes, I`m Afraid of Americans, Changes, Ziggy Stardust. Cântă și vorbește și zâmbește și dansează, apoi mai cântă ceva. Din sală zboară spre scenă un sutien. Încă unul. Poate chiar și niște chiloței mititei, de nepoțică italiancă. Fac calculul, omul are 57 de ani, cât tata. Mă gândesc la taică-miu care la 57 de ani nu primește chiloței, nici sutiene de la domnițe care numără o treime din primăverile pe care le are el. Primește o plasă de rafie și e trimis la piață după gogonele.
Bowie nu e tata. Ce bine. Le-aș fi cârpit una bagaboandelor ăstora mici care trimit priviri unsuroase către scenă. Sutienele rămân pe ele, suntem prea sus, nu ar nimeri niciodată în mâna lui David. Le-ar lua un Francesco sau Tomaso.
Dăm din picior, dăm din picioare, dansăm de-a binelea. Pe față am un rânjet tăiat adânc, șase comprese cu rahat românesc nu l-ar face să treacă. A fost bis? Probabil. Sala freamătă, se urlă, se scandează, rupt în două, Bo-ui! Bo-ui! Sau poate era Da-vid! Da-vid!
Bowie zice Ciao, zice Arrivederci, zice Grazie. Pleacă și își ia cu el zâmbetul și fundul pe care trosnesc blugii, geaca de piele gri și părul blond, iar noi îl tăiem de pe lista de “să trăim s-o vedem și pe asta”, după ce ne închinăm și ne spunem “Frățioare, ce-a fost asta frățioare?!!! ”
Căci ce-a fost asta?-te întrebi după ce stai, chiar și la 50 de metri distanță, de ființe cărora le curge în vene, printre hematii și leucocite, pilitură de fier. Animale care contrazic gravitația, care te smulg din îmbrățișarea pământului, te târăsc în propriul lor câmp magnetic, OZN-uri care te sug în raza tractoare ca pe vite, vrăjitori care îndoaie timpul în jurul degetului, îți smulg sutienul de pe tine și te lasă abuzat și fericit, golit de orice altceva și plin de ei.

Ce-a fost asta, frate? spui idiotizat, incapabili să explici ce ți s-a întâmplat, cum de ți-au dispărut orele, chiloțelul, de fapt cui îi pasă? Când treci pe lângă o gaură neagră, timpul dispare, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Ai trăit s-o vezi și pe asta, Ziggy Stardust în geacă de piele. Ce-ar merge o bistecca fiorentina, parcă n-am mâncat de 2 zile.