Dacii și maorii

Ultima înghițitură din burgerul Chuck Norris alunecă pe gât împinsa de Little Creatures, o superbă bere artizanală din Perth. E dulce-amăruie, nucă și portocală, piper și scorțișoară și orice se mai chinuie copiraităru să scrie pe etichetă.

Plouă.
Mașina aleargă pe fundul oceanului populat de alte mașini, traversat de șosele și punctat de indicatoare care anunță că peștele cangur e posibil să îți taie calea. Sau peștele koala. Cadavrele multora dintre ei putrezesc pe fast forward la marginea autostrăzii înecate de apă.

Am ajuns.

Rockhampton-orașul cu cea mai bună carne de vacă din Australia apare după 4 ore jumătate de faruri și benzi de depășire trasate cu vopsele fosforescente în noaptea umedă.

Criterion Hotel Motel arată a palat țigănesc de la ieșirea din București dinspre Jilava. A fost construit în 1857, are camere libere și petrecere în barul de la parter. Scările din lemn acoperite cu un covor persan canceros duc spre etajul vânturat de 4 ventilatoare antedeluviene. În cameră sunt un șemineu, lambriuri pașoptiste și o plasmă incongruent cocoțată pe un dulap Ludovic al XV-lea. Prin ușile balconului, care nu reușesc să își strângă marginile într-un sărut vidat, intră răgetele unor prințese care se luptă laocoonic cu un karaoke.

Cobor în barul populat de moși, veterani de război, estropiați, lombrozieni, handicapați și alcoolici. Avem și travestiți. Trei. Cu cocuri, ruj, cercei. Aaaa, pe terasă fumează și un domn cu o bluziță de turtle Ninja. Jur.
Pe pereți sunt fotografii cu baza militară de la Rockhampton, avioane, avionuțe, aeroporturi, regimente aeropurtate, apoi avem Newsroom unde se joacă un fel de Bingo și a treia sală e restaurantul unde cântă Sandra, cred, și femei de 67 de ani sau 32 care arată de 67, dansează ridicându-și mâinile în aer și chirăind excitate.

Pe lângă mine trece un bărbat care șchioapătă, își târăște piciorul amorțit după el ca și când nu ar vrea să deranjeze un pechinez care îl coțează. Apoi urmează un ciung. Are un ciot ascuns în mâneca unui tricou decorat cu numele unei trupe rock. Se strigă bingo, mă rog, acel fel de bingo unde nu neapărat strigi ceva, te știe computeru, tu doar ai tras biletu norocos și câștigi 900 de para. Mă așez la bar, nu înainte să dau o tură fotografiilor de pe pereți. Avem generalul MacArthur în timpul campaniei din Pacific, aici la Criterion. Avem regina Angliei, chiar Her Majesty Elizabeth II, aici la Criterion.

A stat aici, în palatul țigănesc, pe malul râului ăsta insalubru, nu mi-e clar de ce. Dar o să aflu. Mai întâi însă să beau o bere. Călăresc un taburete la barul în spatele căruia trebăluiesc două femei în cămăși negre cu dungi albe, un soi de grefiere dure care întreabă precis: mai vrei ceva, mai vrei să bei ceva?

Sunt singurele persoane treze, neatinse, pure din încăpere.

În mine se împinge șoldul enorm al unui hipopotam în tricou negru. Mă-nghesuie, dau să îi sar ca o nevăstuică la gât dar observ jugulara pulsând magistral sub pielea neagră și amuțesc, urmărind bărbatul atingând o domniță cu aripi de înger tatuate pe omoplați. Femeia tresare, zice ceva, nu aud ce, gorila îi oferă ceva de băut, ea refuză și fuge. El își întoarce privirea spre mine.
-Mă cheamă Jesse.

-Raluca.

-Jeeeesseeee Brooooown!!!! o bețivă este ejaculată din Newsroom în bar de mulțimea de dansatori.
Jesse o înghite în brațe, femeia dispare între brațele enorme și, ușor, ca un steag alb, deasupra bicepșilor lui apare paharul ei gol. Gorila scoate cardul de economii și cumpără o bere. Apoi se întoarce spre mine:

-Ce vrei să bei?

-Nimic.

-Ce vrei să bei?

-Nimic. Mulțumesc.

E Austin Powers, îi răspund de 3 ori că nu vreau nimic. Se înfurie și mă împinge.

-Vin? Vrei vin? Un vin bun.

-Ok.

Cere cel mai bun vin, lui Iulian îi ia cel mai bun rom.

Jesse e maori, din Noua Zeelandă. Îmi explică incoerent, dat cu încetinitorul de alcoolul care l-a amorțit ca pe-o victimă a lui Jack the Ripper, că maori nu suportă înfrângerea. Ei sunt singura populație nativă din lume care nu a fost încălecată de coloniști. Limba i se plimbă lentă și umflată în gură, ca un urs în captivitate: we eat people because we can, we beat people because we can.

Vinul e Shiraz. Nasul lui Jesse e atât de mare, arată ca un proboscis.
E serios. Spune că întâlnirea noastră a fost de mult în cărți, predestinată. Că nu degeaba am ajuns la Rockhampton, unde și el e prima oară și ghici ce?

Ce?

Deja și-a făcut prieteni în tot barul.

E adevărat. Kathy apare, 56 de ani zic eu, 38 zice ea. 4 copii, pieptul ridicat de o bluză din material supraelastic. Crazy bitch, o mângâie Jesse. Stupid bastard, îi răspunde ea.

Își mișcă brațele molatice, cu volane de carne căzută. Îi place muzica, Jesse face refill la băutura și Kathy pleacă să danseze dar numai după ce mă anunță că vrea să călătorească mai mult dar nu poate din cauza copiilor care nu sunt nici mari și nici mici.

Râde ca o hienă gâdilată și fuge.

Jesse mă regăsește în fața paharului meu de Shiraz:

-Prezentul este singurul timp pe care poți să îl controlezi. Nu știi ce îți rezervă viitorul. Poate ai accident de mașină, poate se răstoarnă autobuzul cu tine. Bucură-te de prezent. Oricum nu poți să faci nimic ca să ieși de pe banda care ți-a fost rezervată.

Se ridică pe călcâie, îi face semn ciungului care se apropie prietenos: lovește-l! îi spune Jesse și îl arată pe Iulian. Ciungul ridică umărul și îi șterge peste nas un ciot lui Iulian apoi rânjește și pleacă.

Jesse explică doct: putea să te omoare! Nu știi niciodată ce poți păți mâine. Totul este despre azi!

Azi a rămas fără bani, a ras tot cardul și îi cumpăr eu un Shiraz. Îmi arată operația care îi decupează pieptul, pielea e fină, ca și cum cineva i-a hașurat o dungă între pectorali.

Are 5 operații de bypass. Și la 13 ani a fost în moarte clinică.

Prezentu contează. Și în prezent sunt obosită. Nu în viitor, ci în prezent.

Am limba neagră și Jesse insită să rămân.
Dar și eu sunt un maori. Mă duc la culcare, pentru că vreau. Dorm, pentru că vreau.

Prezentul are 7 kile și mă apasă pe pleoape.