Archive

Monthly Archives: February 2016

După 25 de ani în deșert, Tasmania uscată de cea mai cruntă secetă înregistrată în istorie e mai roză decât un fund de bebeluș pentru Lee. Nu verde. Roză.
Și-a cumpărat o casă pe malul râului Tamar care cotește larg, oglindind răsturnat în apă, pâlcuri de eucalipți gri, nori albi și pereți albaștri.
S-a îmbolnăvit acolo, în deșert, unde a lucrat pe bani grei pentru o mină de aur. Și a decis să fugă cât mai departe de praf, muște, șerpi dar “primul lucru pe care am vrut să-l știu despre Tasmania este dacă aici au aborigeni. Lumea spune că australienii sunt rasiști, dar eu nu cred că sunt. După 25 de ani de muncă în outbackul care colcăie de ei, nu mai vreau să am aborigeni prin preajmă.” Nu are.

Lee râde gros, ochii căprui sticlind în fața acoperită de vălurele, ca un lac stârnit de o pală de vânt. A fumat mult, ca și maică-sa care s-a curățat de emfizem pulmonar, cu țigara în colțul gurii chiar și pe patul de spital.
-Dacă îți cere un aborigen o țigară, fă-te că nu auzi. Taci, nu îi spune că nu ai. Chiar dacă nu fumezi, chiar dacă nu ai țigări, nu suportă să spui că nu ai țigări.

Lista de idiosincrazii continuă.

-Nu te uita în ochii lor, cred că ai chef de scandal și sar la bătaie. Nu îi refuza. Eram cu mașina și am oprit lângă o familie care mi-a spus să îi duc într-un loc. Am zis nu, mergeam în altă direcție. Unul din bărbați a băgat mâna pe geam, m-a prins de gât și a început să mă strângă, hotărât. Am ridicat urgent geamul, strivindui-i mâna și așa mi-a dat drumu și am călcat accelerația. Sunt foarte agresivi și cred că tot ce e al tău e și al lor. Dacă nu aveam câinii, de două ori mi-ar fi spart casa. Fără câine nu ai ce să faci în Coolgardie. Știi că își trimit copiii, toți frumușei și bucălați, să intre prin față în magazin, sărumâna tanti, ce mai faceți, pe când în spate băieții mai mari sau chiar adulți, fură tot?

Avem și noi la Gârcin niște domni ca ăștia.

-Da, dar țiganii voștri sunt muzicieni.

Nu toți. Dar, e drept, sunt întreprinzători, vând flori, heroină, voturi. Ciordesc fonduri europene, cerșesc spunând că sunt victimele tsunamiului. Și unii cântă.
-Ei bine, aborigenii nu fac nimic. Beau, fumează, trăiesc din banii de ajutor de la guvern și mai beau un pic. Când se termină banii, adică în 4 ore, se duc la aborigenii care au bani, se știu unii pe alții, care cum stă cu gologani și fiecare trebuie să facă cinste pe rând. Sunt atât de puturoși încât le e lene să culeagă lemne, așa că rup lemn de unde apuca, își dau foc la casa pe care o primesc de la stat. În ultimii ani, s-au prins și autoritățile și le dau case de beton, cu mobilă, dotări, absolut tot ignifug, mese și scaune din oțel și fontă. Și aborigenii fac scandal că nu sunt bune, nu sunt tradiționale și cer să se revină la lemn.

Tot tradițiile sunt invocate atunci când bărbați de 30 de ani primesc din mâna dreaptă a mămicuțelor fetițe de 9 ani ca să le fie soțioare. Apoi din mâna stângă a autorităților australiene primesc condamnări la închisoare pentru pedofilie.

Nu e domle, noi nu abuzăm copilițe, așa e tradiția strămoșească, zic aborigenii.

Și uite așa, acum 2 zile, primul ministru Malcom Turnbull a spus că e inadmisibil ca primii australieni, care reprezintă 3% din populația țării, să umple 27% din locurile la facultățile de tip pârnaie australiene.

Și cum nu le place cartea și sistemul nu le permite să iasă mai repede pentru că au scris 7 lucrări științifice, ei sau niște profesori universitari sărăntoci emigrați din Vietnam în Australia, țărișoara pare controlată de un sistem judiciar rasist.
Și asta nu se vede bine.
Se vede vânăt, ca un pumn luat în față de un bebeluș roz ca viitorul Australiei, privit din Tasmania, pe secetă.

Iepurele Hiphop e gras și are o mască neagră de bandit.
Ca orice bandit ratat, e după gratii, închis și pus la îngrășat de Rosanne. I-a luat cușca prea mică, e adevărat că nu-i orice cușcă ci un duplex cu scăriță care îl duce la etaj unde are apă și mâncare și un bârlog întunecos. Jos, iarba a fost roasă și pământul e acoperit de mărgeluțe mici de căcuță iepurească. E cald, Rosanne e în Melbourne așa că Raven se gândește să îl elibereze pe Hiphop, măcar 2 zile să zburde și el și să își părăsească duplexul care îl presează ca un ierbar, blana stufoasă izbucnind printre gratii.
Dar nu putem să îi dăm drumu pur și simplu, căci e foarte greu de prins și băgat înapoi, trebuie 4 oameni să facă asta, suntem doar 3. Și dacă nu îl prindem, o să-l halească pisicile. Iulian aduce 4 europaleți, îi pune pe muchie, și îi face lui Hiphop o verandă de 4 metri pătrați. Boierie.

Hiphop e agitat. Adulmecă marginea ușiței cuștii, iese tiptil, neîncrezător, se ridică pe picioarele din spate, se căznește să vadă prin despărțiturile stinghiilor paleților, dă o fugă în duplex, urcă la etaj și scrutează inginerește înălțimea gardului, se întoarce afară și dibuie îmbinările dintre europaleți, mirosindu-le suspicios. Băi, stai să vezi că iepurele o să o șteargă. Stăm toți 3 de strajă, vine și câinele Wilfred care latră entuziast.

Hiphop se retrage în cușcă și se întinde la umbră. Coace ceva, ne zicem și Raven mă întreabă dacă să meargă la Revenant. Apoi adaugă grăbită că are post-traumatic stres din război și că ar prefera să vadă o comedie.

Atunci nu te du la Revenant. Ce război?

Yemen. Abia s-a întors de acolo unde a lucrat asistenta pentru Medicines sans Frontiers. E rău. Saudiții bombardează spitale. Înainte a fost în Gaza. De 4 ori. Cei mai frumoși oameni din lume sunt palestinienii. Aruncă cu pietre în israelieni și israelienii trag în ei. Așa că palestinienii aruncă mai multe pietre. Și nimeni nu oprește asta. Supraviețuitorii Holocaustului se opun bombardării Palestinei. Și, a auzit și că piloții israelieni nu au mai vrut să arunce bombe peste Gaza. Că nu mai aveau ce să mai distrugă. Politica o omoară pe Raven. “Le-aș fi zis: mergeți acasă toți și coaceți o prăjitură. Tuturor le plac prăjiturile. În loc de război, mergeți și coaceți o prăjitură.”

De-ar fi atât de simplu.
Pe Raven autoritățile o țin, de fiecare dată, câte 4 ore la intrarea în țară. Unde mergi în Gaza, cât stai, cine, ce, unde, cum, cât. O colegă japoneză, de 1,40, a fost dezbrăcată și căutată-n toate cutele, doar pentru că înainte fusese în Yemen. Aroganți.

A fost înainte și în Darfur. În Haiti și Afganistan.
Pacea e o hăinuță diafană care îmbracă pământul, un sacou care se rupe în coate și pe la încheieturi și lasă să iasă smocuri de război pe care Raven merge să le bandajeze. De fiecare dată se întoarce cu nervii în batistă și cu convingerea că nu este nimic de înțeles.

Iepurele e tăvălit pe-o parte și după 3 ore nu s-a mișcat decât să se întoarcă pe cealaltă parte. Stă în cușcă, privind neintersat prin ușile deschise, curtea generoasă, plină de iarbă și umbră pe care o poate avea oricând. Dar nu o vrea. E o capcană, își spune Hiphop privind curtea. E o iluzie, o efemeridă, ca pacea în Palestina, Darfur, Afganistan sau Yemen. Odată ce ajungi să crezi că pacea există, că e tangibilă, a ta, că ai dreptul la ea și că o poți avea oricând, când te obișnuiești cu ideea de pace și de curte cu iarbă și umbră, ești pierdut. Pentru că va veni ziua în care europaleții vor dispărea și eul tău dilatat va trebui rulat și împachetat ca să încapă în cușca XS, de unde a ieșit.
Și atunci nu mai bine stai la tine în cușcă?

Am strâns paleții, am închis ușile duplexului și m-am gândit la Emir și la cruda lui descriere a Sarajevoului în 1999. A zis așa: Asta nu e pace, e doar lipsa războiului. Poate că toate conceptele importante pot fi definite numai prin lipsa termenilor antitetici.
Nu ai libertate, ci doar lipsa captivității. Nu există bogăție ci doar lipsa sărăciei.

Cuptorul cu microunde e așezat pe gardul de la intrarea în fermă. E un aparat vechi, pătrățos, cu butoane negre, care arată ca televizorul Sirius cu care familia Feher obișnuia să se lupte, încercând să spargă blocada informațională a anilor `80. Odată, prin `88 cred, după câțiva pumni vârâți în creștet, televizorul a prins semnalul unui program polonez. Printre catralioanele de pureci, puteai cu multă imaginație să distingi niște urși. Ne-am strâns ciopor încercând să descâlcim șarada, ce vrea să spună programul polonez cu urși prins într-o zi cu furtună la Brașov?
-Chiar, cum era în România atunci?
Șoferul microbuzului a încercat cardul o dată, nu a mers.
-Nu aveți niște cash?
-Ba da, dar doar juma din sumă.
-Bună și aia.
A tăiat doar un bilet, a dat rest și chitanță și acum ne duce la mama dracului, unde am găsit un pat.
-Ceaușescu, 1989, cum a fost atunci?, vrea să știe șoferul. Eu mă uitam la televizor și mi se părea extraordinar că asist la sfârșitul războiului rece, dar voi?
Cât de greu este să îi explici cuiva ce înseamnă referințe diferite? Ce era războiul rece pentru șoferul microbuzului din Tasmania, ce era sau este pentru mine?

Sau ce a fost Războiul rece pentru șoferul de taxi rus din Sydney.

-Gorbaciov a fost un criminal. Nu zâmbi, un criminal care și-a omorât toți adversarii politici. L-a omorât pe Ceaucescu al vostru care era om bun și un patriot adevărat. A trădat țara și a dat-o pe mâna Occidentului, asta a făcut în `89 Gorbaciov.

Rusul are vreo 65 de ani, pantaloni scurți și o piele XL care îmbracă un trup M. Anii, zilele, lunile și orele au tocit cu pașii lor târșâiți mocheta corpului taximetristului rus, l-au lăsat puțin, cu țesătura expusă.

-Ba nu, nu e de la vârstă. E pentru că m-am operat, oho, de 4 ori mi-am făcut operații estetice. Sunteți români și vă spun. Eu sunt fost spion. Sunt aici din `88. A trebuit să îmi schimb înfățișarea. Și am luat din spitale o blestemată de boală, se topește carnea pe mine. Par slab dar sunt un urs și dacă iau ICE, ați auzit de drogul ăsta, devin supraom.

Să-i spunem Ivan. Ivan nu crede, el știe că Stalin a fost cel mai bun președinte sovietic. A urbanizat țara și a transformat-o într-o superputere dintr-o civilizație agricolă. În 1918 erau în haos, 50 de ani mai târziu, datorită lui Stalin, sovieticii au avut primii un program spațial.

Ivan caută privirea în oglinda retrovizoare. Mă gândesc ce i-ar fi zis Jude dacă eram cu el în mașină. Îmi amintesc de Jude la o cârciumă bucureșteană unde ne-am dus după o filmare și cum își ținea cu greu saliva în gură când lângă noi au apărut Badea, Gâdea și alte figuri emblematice ale mizeriei mass media. Dar eu nu sunt Radu, așa că mi-am lăsat găsită privirea și chiar l-am întrebat pe Ivan inevitabila întrebare eliptică de predicat:
Dar Putin?

Noroc că suntem opriți la stop. Taximetristul renunță la oglindă, drumul privirii spre ea și apoi reflexia până la mine are cu totul 97 de centimetri. E mai scurt să te întorci, să îți înfigi fața între scaune, maxim 32 de centimetri între ochii lui și ai mei:

-E la fel de bun ca Stalin, dacă nu mai bun. Lumii întregi îi este frică de el și bine face. Pentru că este un om care știe ce trebuie făcut. Ucraina e a Rusiei, Crimeea e a Rusiei. Acum, cu ISIS și mizeriile făcute de Statele Unite în Orientul Mijlociu, a fost nevoie de Putin să vină să rezolve lucrurile. Iar economia e foarte bună, mult mai bună decât cea a americanilor care sunt vânduți complet chinezilor.

Cursa s-a terminat. Fostul spion, cu trupul împuținat plutind în pielea largă, ca o Rusie îmbrăcată într-un costum al URSS-ului, a luat un alt călător. Mă uit la clientul cel nou care se urcă în mașina lui Ivan, la hainele lui, pantaloni cu pense și pantofi de broser, șosete albe. Mă uit la fetele de lângă mine, pantaloni scurți de blugi, talie înaltă, tricouri scurte. Anul e 1989.
Din nou.

Ciaucescu, omul bun, e la putere în mințile oamenilor. Fiul iubit, conducătorul înțelept, a industrializat țara, l-a lansat pe Prunaru în spațiu, un patriot ucis de occident.

Mă gândesc la cuptorul cu microunde cum stă el ca un câine credincios pe gardul fermei, așteptând întoarcerea stăpânului. Care se va întoarce, așa cum se întorc toți. Mode, panici, Stalini, Ceaușești, pantaloni cu pense și războaie reci. Așteptați cuminți pe gardul de lemn al fermei și veți vedea. Nimeni nu este lăsat în urmă.

Ornitorincul este acel animal despre care învățăm în clasa a V-a la biologie, că face legătura între păsări și mamifere, are blană și cioc de rață, depune ouă dar puii îi hrănește cu lapte, un soi de USL, gena lui 5% taxă pe dividende trăind în același organism cu cea a pensiilor mari. La 1800, Joseph Banks-adevăratul tată al Australiei-a primit un ornitorinc murat în alcool, ca să-l arate oamenilor de știință britanici. Aceștia s-au uitat la straniul animal și au decretat că este o făcătură chinezească, cioc de rață cusută pe corp de pisică.

Falsificatori chinezi.
Ceramică Ming născută alaltăieri din fragmente de ulcele de 700 de ani, strânse, topite și remodelate, astfel încât testele cu C-14 nu pot să detecteze făcătura.
Muzee închise, unul cu 8000, altul cu 40.000 de piese false. http://www.theguardian.com/world/2014/may/22/chinese-museum-closed-down-fake-exhibits-lucheng și http://www.theguardian.com/culture/2013/jul/17/jibaozhai-museum-closed-fakes-china.
Statistici economice care falsifică realitatea. Creșteri boite, progres cocoțat pe tocuri, ca să pară mai înalt.
China minte cum respiră și chinezii sunt disperați după un pic de adevăr. Se năpustesc să-l pozeze, cu 6 aparate foto, cu 13 flashuri, cu 15 bețe de selfie. Eu și adevărul, Florența, 23 ianuarie 2016, eu și adevărul, Sydney, 16 august 2015, eu și adevărul, Budapesta, 8 mai 2012.
Coborât din autocarul plin de confrați, înfofolit în fâș și ascuns sub cozorocul unei șepci Nike, chinezul pozează, scos din minți cei 12 Apostoli de pe Great Ocean Road. Or fi ei doar 8, dar sunt pe bune, coloanele ăstea sigur nu au fost construite de o brigadă de falsificatori din Guangzhou. Nu că nu ar fi avut cum, că vorba aia, cine dracu se uita la ce se întâmplă aici înainte de 1920? Puteau să vină vreo 20 de junci chinezești și în 6 luni, cu 400 de oameni, aveam 12 apostoli din nisip, calcarul a miliarde de scoici, crabi, languste, creveți, din coral și alge pietrificate lipite cu scuipat chinezesc și cel mai bun aracet.
Și chiar așa, în ritmul în care chinezii falsifică tot, de ce m-ar mira că Iguazu sau Machu Picchu, zebrele, Traviata sau Sahara, nu sunt creațiile lor?
Chinezii pozează, șepcile Nike zboară, smulse de vântul năprasnic. Două atârnă pe versantul de pământ nisipos, în acest Purgatoriu al gunoiului turistic, condamnat să putrezească în iarba oximoronic și antagonic uscată și udă în același timp. Nike, zeița victoriei, între pachete de țigări și peturi de apă.

O veche glumă sovietică spune că viitorul este cert, trecutul este imprevizibil.
Am absolvit de mult cursul simplist al rescrierii istoriei. Suntem în epoca inventării ei. Împărați, războaie, orașe, eroice victorii, fantastice realizări. Creațiile unor băieți cu șepci Nike dintr-un laborator chinezesc.
Ornitorinc.
Un cuvânt pe care l-am folosit mereu la Fazan, când mă pregăteam să închid jocul.
Mulțumim China. Abia aștept să văd ce ne mai pregătește trecutul.DSC05769

Eduardo e din Venezuela. Familia lui a plecat acum 15 ani din Caracas, de groaza lui Chavez dar accentul a rămas cu el, ca un miros de haine vechi care nu pleacă indiferent de câte ori le-ai spăla. Navi, iubitul lui indian, e punjabi. Engleza lui e mai coafată, dar e tot un venetic, un ambalaj de înghețată adus de pârâiașul care curăță rigolele Indiei, Chinei, Balcanilor, cărând oameni înspre Australia, oameni care plutesc mai bine sau care îndură mai ușor sau au răbdare mai multă sau pur și simplu au mai puțin de pierdut.
Navi e bucătar la Andrea care e italian, de fapt italian din Croația. În fine, Andrea a ajuns în finala la Masterchef Australia acum câțiva ani. E o celebritate. Și fiind faimos și-a deschis restaurant unde lucrează Navi care încă nu e faimos.

Ne spune să mergem să mâncăm la restaurantul preferat al lui Andrea. Parwana. Face rezervare pentru că acolo mereu e plin. E undeva mult în afara centrului Adeleide, dar oamenii vin de la zeci de kilometri distanță.
Parwana înseamnă “fluture”. Aflu asta de la o larvă cu ochelari, care învârte un caiet mâzgălit din care ridică mereu, alarmată ochii negri. Pare că nu-i dă la socoteală ceva dar miros trucul. Se face că are treabă și o lasă pe sor-sa, trupeșă, blugi strânși pe fund, tricou alb cu o pată de sos care magnetizează atenția, o lasă pe nevăstuica asta brunetă să care tăvi cu mâncare și să ia comenzi, în timp ce studioasă, larva grasă rearanjează strategic tabela de joc. Mută curry-ul de cartofi la G7 și apoi într-o rocadă spectaculoasă schimbă vinetele cu găluștele cu carne la A4.

Larva Fatihma e fata patronului Fluturelui. Fratele ei muncește la bucătărie. Tatăl, descălecătorul, e chel și atletic, pogoară din când în când în încăpere, cu mâinile în șold ca un antrenor la marginea terenului, cântărind jocul. Fatihma e clar un fel de Cămătaru, se svârcolește pe jos, trăgând de timp. Apare cu o carte imensă de bucate, cu poze, diversitatea bucătăriei Australiei de Sud. Uite aici e Parwana. Și uite-i pe tata și mama și rețetele.

Haide bre, suntem turiști, unde ne târâm noi cu cataroiul ăsta acasă. Ia mai bine zi când și cum ați ajuns aici.

Pe peretele din stânga, sub o policioară cu ulcele, e poza unei fete cu pampoane la codițe, îmbrăcată în uniformă școlară. Poza a fost trimisă la începutul anilor `90, de un verișor. Când familia Fatihmei a decis în `85 să plece, au lăsat tot, absolut tot în urmă. Au reușit să treacă granița cu hainele de pe ei și cu documente false, de nomazi. Erau câteva triburi care se mișcau atunci spre Pakistan, dar restul țării era închisă. A lăsat păpușile, rochițele și bunicii care au spus că războiul trece, că nu-i nimic grav, rușii se vor retrage. Au ajuns în Australia de unde se uită cu stupoare cum Afganistanul continuă să se deșire. De fapt, e deșirat cu bună știință, ca un plovăr al cărui model nu-ți mai place, dar totuși vrei lâna pentru un fular.
“Pakistan a zis că plătește mult pentru cupru și atunci oamenii, sărmani, au început să fure cablurile de comunicații și să le vândă la Pakistan. Apoi au zis că plătesc pentru rădăcini de ficus și oamenii, sărmani, au început să smulgă ficușii, arbori de sute de ani, i-au smuls și au vândut ficușii în Pakistan. ”

Țara se dezintegrează, se scurge în crevasele fostei țări, se topește în valuri de refugiați care ajung în Europa sau America. Sau aici, în Adelaide.

“Afganistanul dispare, e furat bucată cu bucată. Fiecare putere regională își ia partea ei. Când au intrat rușii, tot poporul a luptat împotriva lor. Dar când am câștigat războiul, vidul de putere a creat ceea ce vedem acum. Totul e o farsă. Ocupația are un singur rost: să tragă americanii cât mai mult gaz, opium și litiu. Știi la ce e bun litiul? La baterii, da. Dar e parte din toate medicamentele împotriva depresiei.”

Care va să zică avem armate care merg la război, soldați care se întorc cu tulburări psihice și depresii care sunt tratați cu litiul pentru care ei au mers la război, că doar nu au mers pentru pace, fraternitate, libertate.

Australienii au și ei oameni în Afganistan. Și mulți soldați sinugași, care nu apucă să-și ia porția de litiu. Nici de opiu. Nici de gaz.
Părinții lor continuă să trăiască în lumea asta strâmbă, cu fii care merg la război în țări care se descompun și care își trimit cetățenii, ca pe niște spori, să colonizeze alte continente, de unde ei, sporii, sunt recoltați și trimiși să lupte în alte țări care sunt curățate ca un fund de cratiță cu pită de un trib de înfometați și de acolo alți rupți în gură pleacă în lume și tot așa și tot așa.
Cum dracului să nu te deprimi lelițo? Dați-mi niște litiu, por favor.