O cinzeacă de litiu, vă rog

Eduardo e din Venezuela. Familia lui a plecat acum 15 ani din Caracas, de groaza lui Chavez dar accentul a rămas cu el, ca un miros de haine vechi care nu pleacă indiferent de câte ori le-ai spăla. Navi, iubitul lui indian, e punjabi. Engleza lui e mai coafată, dar e tot un venetic, un ambalaj de înghețată adus de pârâiașul care curăță rigolele Indiei, Chinei, Balcanilor, cărând oameni înspre Australia, oameni care plutesc mai bine sau care îndură mai ușor sau au răbdare mai multă sau pur și simplu au mai puțin de pierdut.
Navi e bucătar la Andrea care e italian, de fapt italian din Croația. În fine, Andrea a ajuns în finala la Masterchef Australia acum câțiva ani. E o celebritate. Și fiind faimos și-a deschis restaurant unde lucrează Navi care încă nu e faimos.

Ne spune să mergem să mâncăm la restaurantul preferat al lui Andrea. Parwana. Face rezervare pentru că acolo mereu e plin. E undeva mult în afara centrului Adeleide, dar oamenii vin de la zeci de kilometri distanță.
Parwana înseamnă “fluture”. Aflu asta de la o larvă cu ochelari, care învârte un caiet mâzgălit din care ridică mereu, alarmată ochii negri. Pare că nu-i dă la socoteală ceva dar miros trucul. Se face că are treabă și o lasă pe sor-sa, trupeșă, blugi strânși pe fund, tricou alb cu o pată de sos care magnetizează atenția, o lasă pe nevăstuica asta brunetă să care tăvi cu mâncare și să ia comenzi, în timp ce studioasă, larva grasă rearanjează strategic tabela de joc. Mută curry-ul de cartofi la G7 și apoi într-o rocadă spectaculoasă schimbă vinetele cu găluștele cu carne la A4.

Larva Fatihma e fata patronului Fluturelui. Fratele ei muncește la bucătărie. Tatăl, descălecătorul, e chel și atletic, pogoară din când în când în încăpere, cu mâinile în șold ca un antrenor la marginea terenului, cântărind jocul. Fatihma e clar un fel de Cămătaru, se svârcolește pe jos, trăgând de timp. Apare cu o carte imensă de bucate, cu poze, diversitatea bucătăriei Australiei de Sud. Uite aici e Parwana. Și uite-i pe tata și mama și rețetele.

Haide bre, suntem turiști, unde ne târâm noi cu cataroiul ăsta acasă. Ia mai bine zi când și cum ați ajuns aici.

Pe peretele din stânga, sub o policioară cu ulcele, e poza unei fete cu pampoane la codițe, îmbrăcată în uniformă școlară. Poza a fost trimisă la începutul anilor `90, de un verișor. Când familia Fatihmei a decis în `85 să plece, au lăsat tot, absolut tot în urmă. Au reușit să treacă granița cu hainele de pe ei și cu documente false, de nomazi. Erau câteva triburi care se mișcau atunci spre Pakistan, dar restul țării era închisă. A lăsat păpușile, rochițele și bunicii care au spus că războiul trece, că nu-i nimic grav, rușii se vor retrage. Au ajuns în Australia de unde se uită cu stupoare cum Afganistanul continuă să se deșire. De fapt, e deșirat cu bună știință, ca un plovăr al cărui model nu-ți mai place, dar totuși vrei lâna pentru un fular.
“Pakistan a zis că plătește mult pentru cupru și atunci oamenii, sărmani, au început să fure cablurile de comunicații și să le vândă la Pakistan. Apoi au zis că plătesc pentru rădăcini de ficus și oamenii, sărmani, au început să smulgă ficușii, arbori de sute de ani, i-au smuls și au vândut ficușii în Pakistan. ”

Țara se dezintegrează, se scurge în crevasele fostei țări, se topește în valuri de refugiați care ajung în Europa sau America. Sau aici, în Adelaide.

“Afganistanul dispare, e furat bucată cu bucată. Fiecare putere regională își ia partea ei. Când au intrat rușii, tot poporul a luptat împotriva lor. Dar când am câștigat războiul, vidul de putere a creat ceea ce vedem acum. Totul e o farsă. Ocupația are un singur rost: să tragă americanii cât mai mult gaz, opium și litiu. Știi la ce e bun litiul? La baterii, da. Dar e parte din toate medicamentele împotriva depresiei.”

Care va să zică avem armate care merg la război, soldați care se întorc cu tulburări psihice și depresii care sunt tratați cu litiul pentru care ei au mers la război, că doar nu au mers pentru pace, fraternitate, libertate.

Australienii au și ei oameni în Afganistan. Și mulți soldați sinugași, care nu apucă să-și ia porția de litiu. Nici de opiu. Nici de gaz.
Părinții lor continuă să trăiască în lumea asta strâmbă, cu fii care merg la război în țări care se descompun și care își trimit cetățenii, ca pe niște spori, să colonizeze alte continente, de unde ei, sporii, sunt recoltați și trimiși să lupte în alte țări care sunt curățate ca un fund de cratiță cu pită de un trib de înfometați și de acolo alți rupți în gură pleacă în lume și tot așa și tot așa.
Cum dracului să nu te deprimi lelițo? Dați-mi niște litiu, por favor.